marți, 2 septembrie 2014

Un cap de operă în capetele noastre


Charles Dantzig, À propos des chefs-d’œuvre, Paris: Grasset, 2013, 274p.

Cred că despre Enciclopedia capricioasă / aleatorie a totului și nimicului (o carte anterioară a autorului) am pomenit undeva, pe vremea cînd eram obsedat de liste și enumerări, prin 2009, așadar. Nu am acum nici energia și nici cheful să caut nota de odinioară. Probabil că-l lăudam pe autor. Pot să vă spun, în grabă, că numita enciclopedie este o carte impozantă, masivă (790 de pagini), plină de liste / inventare / cataloage (de titluri reușite, de grădini publice, de străzi și bulevarde, de scriitori preferați, de dames so chic etc.), așa cum arată, adeseori, și carnetele noastre.

De-o pildă, ultima mea însemnare din carnet cuprinde, bineînțeles, o lista de scriitori citiți integral. Nu îndrăznesc să mă laud cu ea, fiindcă este atît de laconică, atît de străvezie, de subțire, de vaporoasă, încît de îndată ce-am scris-o (printr-un efort de memorie supraomenesc), mi s-a făcut rușine de puținătatea erudiției mele. Divinul critic G. Călinescu citea literaturi...

Mă întorc la noua lucrare a lui Dantzig. E vorba de un eseu irespectuos, ca să mă exprim delicat. Nu mi-am făcut iluzia că voi găsi în cuprinsul ei o definiție a capodoperei. Și nici n-am găsit una. Capodopera este o estimare, suma judecăților de gust dintr-o epocă, și nu o substanță. Locul ei nu este neapărat într-o bibliotecă, ci în mințile și opiniile noastre. Ea provine din nevoia omului de a venera, de a slăvi, de a se închina unui idol (sau de a înlocui un idol cu altul). Este privită adesea ca un obiect sacru, cu pioșenie. Și tocmai din acest motiv, pînă la Charles Dantzig, nimeni n-a îndrăznit să reflecteze mai îndeaproape la subiect. La urma urmelor, ce este o capodoperă?

Nu vom descoperi, așadar, în À propos des chefs-d’œuvre, vreo definiție, ceva precis, ferm, definitiv. Cu toate acestea, cîteva sugestii tot am identificat. Am alcătuit, desigur, o listă. O decadă. Așadar, capodopera este:

1. «o carte care nu ridică obiecții» (p.20);

2. «originală» (p.28);

3. «care dă senzația de perenitate» (p.39);

4. «care nu va fi niciodată citită de toți, deși toți au auzit / vor auzi de ea într-un fel sau altul» (p. 60);

5. «care nu nu servește nici o cauză» (p. 82);

6. «care se opune mentalității calculatoare a omului comun» (p.164) ;

7. «și reprezintă o ruptură în monotonia utilului» (p.164);

8. «care întregește lumea cu ceva de care lumea nu știa că are nevoie» (p.229);

9. «care trezește pofta de a scrie o capodoperă» (p.235);

10. «și care, în sfîrșit, constituie un protest împotriva morții» (p.265).

Destul de banale observațiile, gingaș vorbind. Mai ales chestia cu strigătul de protest...

Am mai reținut că termenul ”capodoperă” a fost inventat, în 1752, de către Voltaire, că Saint-Simon este un pitic care bîrfește printre pitici, că Baudelaire este plicticos, fiindcă a redactat, mai degrabă, poeme lungi decît poeme mari, că romanul Călătorie la capătul lumii este o ”capodoperă pentru tîmpiți”, că Ulysses este un roman ilizibil (dar cine nu știa acest adevăr?), în care numitul James Joyce ne plictiseşte de moarte cu ”litaniile și parodiile” lui insipide. Dacă Joyce ar mai trăi, studenții l-ar strînge imediat de gît. Pentru orice capodoperă, cel mai bine este să rămînă necitită. De îndată ce-o citim, ne trec idei sîngeroase prin cap.

Nu cred că e chiar așa. Dantzig exagerează. E dreptul lui. Nu ne aflăm în domeniul certitudinilor matematice, ci în acela al estimărilor.

P. S. În imagine: Maître du Jugement de Salomon: La dispute des philosophes à Saint-Omer.

Niciun comentariu: