vineri, 26 septembrie 2014

Americanii nu vor veni nici de data asta


Bun. Să presupunem că te vezi obligat de imparțiala justiție profană (sau / și divină) să trăiești tot restul vieții tale (mult sau / și puțin) pe o insulă pustie. Cît vezi cu ochii, numai pustietate și iar pustietate. Nici țipenie de om erudit în jur. Nici un critic literar. Nici un poet. Nici un Vineri. Tu însuți, legea morală în  suflet și cerul înstelat deasupră-ți...

Să mai presupunem că este vorba, totuși, de o insulă dintr-un arhipelag prietenos, unde nu este nici prea cald, nici prea frig și unde, chestie foarte importantă (esențială chiar!), posmagii îs tot timpul muieți. Stai toată ziulica, din zori pînă la crepuscul, cu burta la soare, mai mănînci un posmag, mai arunci o privire în jur, mai răsfoiești un volum. Ai fix 10 cărți și asta este singura ta avere mobilă. Tu ai ales autorii. Dacă nu-ți plac, e numai vina ta. În fond, nu faci mare lucru pe insula pustie, mănînci posmagi muieți în suc de zahăr ars, privești în jur, în sus (poate trece vreun avion american să te salveze, constați blazat că americanii nu vin nici de data asta) și citești. Azi un paragraf din Deuteronomul, mîine altul din eseurile lui Montaigne, poimîine o terțină din Divina commedia, răspoimîine un fragment din Crimă și pedeapsă. Iar după ce citești, scoți frumușel ideile principale, învățăturile de folos pentru viață și încerci să răspunzi la întrebări de tipul următor: oare de ce naiba n-am luat eu alte 10 cărți? De ce m-am oprit tocmai la astea? Și, bineînțeles, nu găsești pe loc un răspuns foarte isteț. Iar dacă găsești unul, răspunsul e inutil dintr-o pricină evidentă: nu poți părăsi tărîmul dezolat.

Să presupunem acum că n-ai plecat încă, mai dispui de o oră, stai rătăcit în biblioteca ta, vasul care te va duce pe insula pustie adastă în port și ai o mică obsesie: ce fel de cărți să iei? Vechi sau noi? Cărți pe care le-ai citit deja (și știi cu  maximă precizie că sînt capodopere) sau cărți despre care doar bănuiești asta, fiindcă abia le-ai cumpărat de la AvantGarde (cu o reducere de 10 la sută, pentru că deții un „card de fidelitate”). Dacă iei cărți vechi (pe care le-ai tot citit de-a lungul anilor), riști să te plictisești pînă la urmă. La ce bun să le mai străbați o dată și încă o dată? Dacă iei titluri recente, riști să duci în pustietate 10 cărți proaste, care te-ar plictisi din prima, cam după 20-30 de pagini, nu mai mult. Nu te poți bizui pe intuiție, pe flerul tău legendar, pe noroc sau pe recenzii. În afară de vechime (de corul generațiilor și de așa-zisul canon vest-estic), nimic nu garantează valoarea unei cărți (ce truism cumplit!). Ai pățit asta ultima dată cu povestirea lui Andreï Makine, Crima Olgăi Arbelina. Recenziile, inclusiv cele franțuzești, unanime în a elogia cuprinsul cărții, te-au păcălit. Postfața romanului, la fel. Ai crezut că vei citi o capodoperă și ai descoperit o proză grandilocventă, de un lirism dubios și cu panseluțe (cogitațiuni) de felul:

”Un bărbat poate fi nemilos cu femeia al cărei trup i-a scăpat, mai ales dacă e din cauza propriei lui lașități” (pp.34-35). Ei, ați priceput cum stă treaba cu bărbatul și femeia?

Corabia cu pînze mă așteaptă. Vreau să-mi iau rămas bun pentru vecie, să-mi îmbrățișez amicii, rudele, admiratorii. Dar încă nu am ales cele 10 cărți. Am, deci, o problemă? Și nu știu s-o rezolv. Să iau cu mine Detectivii sălbatici de Roberto Bolaño? Să n-o iau? Pe ce să pariez, Doamne și Domni: pe vechi sau pe nou?

P. S. În imagine: Carl Spitweg, Le rat de bibliothèque.

5 comentarii:

capricornk13 spunea...

OK, o sa risc eu - sa vedem cata lume buna mi se urca in cap! N-o luati… Daca am retinut si interpretat corect preferintele dvs., Detectivii nu e cartea care va trebuie neaparat.
Poate un alt Bolano, mai scurt, poate Amulet, poate cea cu Tarfele asasine (pe care eu n-am citit-o inca). Nu cred ca rezistati la 500 de pagini de poeti viscerali tineri, nelinistiti, hipersexualizati si rebeli fara cauza.

Valeriu Gherghel spunea...

Vai de mine! Tocmai că rezist, am citit deja jurnalul lui Garcia Madero in intregime (deci introducerea si sfarsitul romanului) și acum citesc mijlocul, miezul, adică monologurile (sau interviurile, sau ce vor fi fiind).

Nu ma opresc din citanie decat cand termin toate cele 760 de pagini. Detectivii sălbatici imi pare romanul unui Raymond Chandler post-modern (sper ca nu am spus o prostie), stilul este cam acelasi, ironic, sarcastic :)

Numai că nu există in cartea lui Bolano un detectiv ca Philip Marlowe, fireste :)

sarah spunea...

hm... ce ar fi de zis? problema nu sunt cele zece carti... orice carte pe care am alege-o sau cu care pur si simplu ne-am trezi pe insulita, va fi cea mai buna carte cu putinta, in acel loc, in acele momente. De altfel, toata faza asta cu selectarea cartilor e un alt praf in ochi pentru ocolit realitatea (pe de o parte. Pe de alta, poate fi o cale). Ceea ce conteaza este faptul ca te afli pe o insula (si ca nu intamplator ai ajuns acolo), nu intr-o biblioteca. Nu stiu de ce, dar intrebarea asta mi se pare bolnava dinainte sa fie pusa...

sarah spunea...

... da... si ultima fraza a dvs. spune multe... Tot momentul plecarii... corabia cu panze etc... inseamna un rateu regretabil al... prezentului, in timp ce stam cu un picior in trecut si cu un altul in viitor (intre care ne tot chinuim sa alegem). In stilul asta, nicio optiune nu va fi multumitoare, pt ca, presupunand ca am ajunge pe insula, ne-am da foarte greu seama de asta: in realitatea noastra interioara, nici macar nu ne-am urcat pe corabie, ci stam intepeniti in fata maldarului de carti din care - sinceri si naivi - avem pretentia ca putem alege.

if spunea...

Uite cum se rezolva: renuntati la o carte pentru o sticla de vin si apoi renuntati la inca opt carti pentru o femeie...ce mai ramine este Micul Print, desigur...(Marin Sorescu are dreptate)