duminică, 21 septembrie 2014

5


Luciat a menționat cu simpatie, într-o postare pe care o puteți consulta aici, sugestia mea de a ne opri cu re-cititul unei cărți la cifra 5. Capricornk13 a făcut un adaos mai curînd sceptic (tot pe blogul Luciei T). Le mulțumesc aici. Grifonez la rîndu-mi un adaos la adaos.

Îmi pare destul de rezonabil să nu trecem cu lecturile dincolo de sfîntul 5. Est modus in rebus: există o măsură în toate cele. Sigur, numărul citirilor și re-citirilor depinde negreșit de carte, de însemnătatea ei (și de numărul său de pagini). Firește, lecturile pot depăși oricînd cifra 5, dacă e vorba de o carte extraordinară. Cifra 5 nu este ceva bătut în cuie, deși filosofii (și studenții lor) o cred de multă vreme, pentru rațiuni metafizice asupra cărora nu insist, o entitate matematică neprețuită.

Eu am propus cifra cu pricina pentru a sublinia ironic (prin analogie) cifra impozantă a lui N. Steinhardt, care a scris, într-un articol cunoscut, că s-a ”afundat, cu egală de nu și crescîndă bucurie, de cel puțin cincizeci de ori în lectura Crailor de Curtea-Veche”.

În treacăt fie zis, dacă citești de 50 de ori o carte ”veche”, publicată înainte de război, în 1929, cînd mai ai timp pentru una recentă? Neîndoios, scriitorii au realizat în trecut capodopere. Au pierdut cumva acest obicei? Într-o viață de om, prin definiție, lapidară, 50 de lecturi reprezintă o performanță afectivă invidiabilă, o dovadă de perpetuă tinerețe. Iată, cineva s-a bucurat de mai bine de 50 de ori citind cartea lui Mateiu Caragiale, nu s-a plicisit. Dar timpul nostru, repet, e scurt. Bucuriile țin puțin. Ne pierdem destul de repede prospețimea, însușirea de a jubila. Ne uscăm.

Dacă am putea citi și după moarte, ei, da, totul s-ar modifica în chip radical. Numai că înțelepții de pretutindeni ignoră cu desăvîrșire acest amănunt eschatologic. Bineînțeles, nu pun cîtuși de puțin în cauză inocența eseistului N. Steinhardt, care, în deosebire de mine, avea stricta certitudine a unei vieți de apoi. Îl cred pe cuvînt / pe scris. Și mai avea ceva: o plăcere pe care eu nu o mai încerc de multișor. Citesc de cele mai multe ori din datorie, kantian...

În definitiv, Craii de Curtea-Veche este o narațiune destul de sumară. În ediția folosită de mine, are o sută de pagini. 5 lecturi sau chiar 10 reprezintă ceva acceptabil. Dar acela care s-ar lăuda că a citit de 50 de ori, pe bune, Război și pace (sau Ulysses) ar fi un mare pișicher. Nu exclud o astfel de lectură intensivă, probabil că sfîntul Augustin citise Biblia de peste 50 de ori, numai că în acest șir de note nu m-am gîndit deloc la Biblie, ci la cărțile profane. Am mai spus asta: sînt un păcătos de agnostic .

Cum poți sti de cîte ori ai citit o carte? se întreabă Luciat. Foarte simplu. Te concentrezi intens și ții minte data. Sau iei un batic și faci noduri. Cîte lecturi tot atîtea noduri. Sau crestezi pe răboj. Sau, în sfîrșit, notezi la sfîrșitul cărții (cu cerneală de culoarea verdelui de China) ziua fericită în care îți termini lectura. Poți adăuga ora și, dacă este vreo sărbătoare (și cum să nu fie?), sfîntul mucenic al zilei.

În biblioteca personală, cele mai multe însemnări de acest tip cred că se află pe ultima pagină din volumul al doilea al Cavalerilor teutoni. Dar nu sînt sigur. Mă duc chiar acum să verific...

P. S. În imagine: Maître du Jardin de Paradis de Francfort: Le jardinet du Paradis (1410).

5 comentarii:

Valeriu Gherghel spunea...

Îi rog pe cei care fac comentarii sa foloseasca un limbaj acceptabil, chiar daca nu sunt de acord cu afirmatiile mele.

capricornk13 spunea...

Ah, acum nu mai am de ales:), trebuie sa comentez! Glumesc, desigur, mi-ati facut o bucurie mentionand micul meu comentariu, m-ati stimulat sa-mi deslusesc mai pe larg opinia (daca-s tare plictisitoare, rog iertare!)
Fireste c-aveti dreptate rational cu recititul de 5 ori (fie ele 3 ori 6), iar argumentul cu timpul e irefutabil. Daca-ti petreci viata consumand timpul exterior, masurandu-l cu sistemul de referinta in afara. Pentru timpul subiectiv, insa, care in opinia mea e mai "real" pentru noi decat cestalalt, recitirile astea au cu totul alta "masura", ca sa nu mai vorbim de semnificatie. Dealtfel chiar dvs. ati remarcat asta foarte frumos vorbind despre Steinhardt. Mustaceam aici amintindu-mi ca sigur am trecut de cifra 5 chiar cu Razboi si Pace, iar daca vorbim de Idiotul, care nu-i departe ca dimensiuni, editia mea mai are un pic si-si pierde paginile, trec prin el macar o data pe an (deci suntem pe la cifra 15). Explicatia mea este ca astea sunt carti prin care eu fac mai intima cunostinta cu mine insami iar asta e un subiect 1. etern fascinant (numai pentru mine, fireste!!!) si 2. dinamic, continuu schimbator. Poate ca suna sentimentaloid sau prea pregnant emotional, touchy-feely ce spun, insa va asigur ca procesul e asigurat de functii cognitive:)) - atentia, intelegerea, imaginatia. In general folosim functiile astea (asa suntem educati) aproape exclusiv catre lumea exterioara, ceea ce mi se pare un pic naiv si incomplet, avand in vedere ca, in final, rezultatul perceptiei este oricum subiectiv! (determinat/influentat de educatie, prejudecati, valori, frici, frustrari etc.)

Valeriu Gherghel spunea...

Nu mai stiu cine a zis ca cititorul ideal nu este acela care citeste, ci acela care reciteste.

Cred ca orice cititor are un grup de carti (10, 20 etc.) pe care le reciteste an de an (in totalitate sau pe bucati) tocmai din motivele aratate de Dvs.

Eu voiam sa subliniez si riscul. O carte noua, in deosebire de una bine stiuta, reprezinta un risc (riscul de a fi proasta si de a pierde timpul cu ea). Unii spun ca de la o varsta inainte (de pe la 50 de ani) nu mai ai timp sa risti. Mie nu-mi place aceasta credinta. Eu cred ca trebuie sa risti pana la moarte. Să pariezi pe o carte noua cu credinta ca vei descoperi acolo o capodopera (ceva ca Idiotul, sa zicem, si eu recitesc adesea romanul lui Dosto). :)

Va multumesc inca o data pentru comentarii.

capricornk13 spunea...

Nici mie nu-mi place deloc povestea cu "nu mai ai timp sa risti", ba chiar as risca sa afirm ca-i o gogomanie!:) In sensul ca riscul nu exista, nu prea-mi dau seama cum intalnirea cu o noua carte / o alta constiinta ti-ar putea produce vreo "pierdere". Si din reactiile tale negative la vreo traznaie de carte ai ce invata. Sau poate mai ales. Ceea ce ne raneste sau ne revolta dezvaluie deseori mai multe despre noi (sau in mod mai direct) decat ceea ce ne incanta.

Valeriu Gherghel spunea...

:)