miercuri, 20 august 2014

White Book


J.M. Coetzee, Copilăria lui Isus, traducere de Irina Horea, București: Humanitas, 2014, 291p., 35 lei.


J.M. Coetzee și-ar fi dorit să publice cartea de față cu o copertă imaculată, fără nici un titlu vizibil, doar cu numele J.M. Coetzee tronînd suveran într-un dreptunghi alb (în opinia mea, era suficient), dar nu s-a putut; în industria cărții nu există acest obicei, cărțile trebuie să poarte un titlu.

La Beatles a fost cu putință: albumul lor din 1968 are coperta albă și doar numele trupei The Beatles scris într-un colț. De asta i s-a și spus (de către fani) dublului LP White Album. Dacă ar fi avut coperta albă, criticii literari ar fi numit, desigur, proza lui Coetzee, cu multă inventivitate, White Evangel, ar fi divagat despre albeață și candoare, despre var și brînză, despre stafii și crini imperiali, și poate ar fi fost mai bine decît să divagheze despre ”teologia” cărții. Sau despre filosofia ei.

Ar fi fost mai bine și dintr-un alt motiv. Orice titlu, oricît de vag și imprecis, oferă și, adeseori, impune (prin el însuși) o cheie de lectură. Chiar și titlul lui Ionesco, Cîntăreața cheală...

Firește, cînd citești titlul Copilăria lui Iisus (pe coperta cărții, numele Iisus este grafiat cu un singur i, n-am să pricep de ce), te gîndești obligatoriu la Iisus Christos și începi, aproape fără să vrei, să cauți referințe la personajul evanghelic. Și, din păcate, le găsești din abundență, aluzii sînt / par a fi peste tot, nu pentru că ar fi fost puse acolo de Coetzee, nu mai era necesar (titlul e suficient), ci fiindcă începi să le găsești spontan, tu, cititorul lui Coetzee, care posezi o cultură creștină și ai citit atît evangheliile canonice cît și pe cele apocrife (inclusiv Evanghelia lui Nicodim). Titlul ne ”ghidează” cu exigentă blîndețe: vedem în el un soi de rezumat al cărții (în vechime, titlul chiar era un rezumat, o descriere a conținutului unei cărți) și o expresie a ”intenției” autorului.

Literal privind lucrurile, cartea prezintă o societate ciudată (foarte asemănătoare cu aceea din Castelul lui Kafka), în care lumea este perfect mulțumită cu cît are (id est cu puțin). Indivizii par a pune în practică una din sentențele lui Seneca: ”sărac nu este cel care are puțin, sărac este cel care vrea mai mult”. Singurii oameni care vor mai mult și vor altceva decît ceilalți sînt Simon și David, unchiul și nepotul, cum ar veni, deși cei doi nu sînt rude. În al doilea rînd, tot literal privind lucrurile, ficțiunea lui Coetzee descrie un an sau doi din copilăria unui copil înzestrat, isteț, dar cam exaltat și mitoman.

Aluziile la biografia lui Iisus sînt destul de multe și, pentru mine, evidente. Dar sînt aievea în text sau, de fapt, cititorul găsește acolo exact ceea ce caută, tocmai fiindcă titlul îl îmbie să caute în acest sens? Sînt intenționate sau numai ironice? Nu știu. Și nici nu vreau, deocamdată, să-mi bat capul cu asta.

Mi se pare mai important să subliniez afinitatea de structură dintre cartea lui Coetzee și aceea, amintită mai sus, Das Schloss, a lui Kafka. Un individ (K. sau Simon) ajunge într-un oraș, Novilla (aici), într-un sat (în Castelul) și descoperă că oamenii au un mod curios, uniform, mediocru de a gîndi: nu le trece prin cap că legile pot fi încălcate, că pot exista pasiuni (iubirea, de pildă) și că ar putea trăi altfel. Individul încearcă să se adapteze la această ”viață nouă” și nu reușește. Rămîne un intrus, o excepție. Este un inadaptat.

În Copilăria lui Iisus, intrusul este însoțit de un copil, pe nume David, el însuși rebel. Ce se întîmplă în acest caz? Ca să vedeți ce urmează, citiți cartea lui J. M. Coetzee. Nu pot spune, din toată inima, că mi-a plăcut...

P. S. Yorgos Iakovidis (1853-1932) : La nouvelle pipe du grand-père (1886).

Niciun comentariu: