marți, 5 august 2014

Salammbô



Gustave Flaubert, Salammbô, traducere de Alexandru Hodoș, București: Editura Eminescu, 1973, 309p.


Recitesc, oarecum dezamăgit, încă un capitol din Salammbô, cel despre reîntoarcerea sufetului mării, Hamilcar Barca, în cetatea Cartaginei și despre sfatul Bătrînilor (un soi de consiliu de conducere), în care spiritele se încing și participanții sînt gata să se înjunghie între ei.

Am ajuns, iată, la bătălia de la Macar, adică la mijlocul romanului (p.142). Urmează, așadar, capitolul VIII, oastea punilor stă față în față cu oastea mercenarilor lui Mâtho; știu deja cine va fi înfrînt, îmi amintesc destul de bine întîmplările, finalul povestirii (am citit cartea de vreo cinci ori, cel puțin). Acesta este dezavantajul oricărei recitiri: nu mai poți avea surprize, știi dinainte cine va muri, și de ce, și cînd, cine va spune o replică de neuitat, și de ce, și cînd, cine va blestema, și de ce, și cînd, și pe cine etc.

Salammbô (tipărit în 1862, la cinci ani după Doamna Bovary) este cel mai precar dintre romanele lui Flaubert. Trezește pretutindeni o impresie acută de artificios. Pe linia asta (care nu duce nicăieri) a mers doar Huysmans, în À rebours.

Totul, în această proză, îmi pare exagerat, nefiresc, prea colorat, prea kitsch. Temperamentele personajelor sînt stridente, pătimașe, exaltate în grad maxim (ca nevinovata Salammbô, fiica lui Hamilcar) și crude în același grad (Hamilcar însuși). Nu există nicăieri nuanțe intermediare, degradeuri, penumbre. Totul e țipător. Pe parcursul narațiunii lui Flaubert, nu întîlnim nici un singur om normal, sănătos la cap. Indivizii suferă de nervi, de furii cumplite, au obsesii, sînt lunatici la extrem, sau deprimați la extrem.

Pesemne că așa era și firea lui Flaubert. Noroc că n-a trăit în vremea punilor, deși (se știe din scrisorile lui) și-ar fi dorit...

Prozatorul face o adevărată risipă de pietre prețioase - curg rubinele în valuri, smaraldele, topazele, safirele, ametistele, perlele, opalele, diamantele, coralul, mărgeanul, plăcuțele de lapislazuli -, de amănunte exotice (vestimentația Bătrînilor, a preoților din temple, a femeilor care-i urmează pe mercenari), de specii vegetale neobișnuite (sicomor, aloes - cu lemn de aloes este întreținut focul farului cartaginez -, santal, narval), de specialități culinare extravagante.

În primul capitol, mercenarii, invitați în cetate, mănîncă: ”melci aromaţi cu chimen, pe tăvi de chihlimbar auriu..., antilope..., păuni..., pulpe de cămilă..., arici în saramură de peşte, greieri şi hîrciogi prăjiţi în unsoare... cîini dolofani şi trandafirii, îngrăşaţi cu borhot de măsline” (p.7). O altă specialitate prețuită: ”limbi de fenicoptere [flamingo, n. m.], tăvălite în miere şi boabe de mac” (p.100).

Și beau: ”vinuri greceşti din burdufuri, vinuri de Campania din amfore, vinuri de Cantabria din butoaie, fără a dispreţui pe cele de zizif, de lotus şi de dafin” (p.8).

Întors în tabără, șeful mercenarilor, Mâtho, îndrăgostit de Salammbô, bea ca să-și stingă patima ”galbanum, şesil şi venin de viperă care îngheaţă sângele” (p.32). Sufetul Hannon (Cartagina are trei sufeți, trei mari dregători), bolnav de podagră și de rîie, soarbe, la rîndu-i, ”o băutură făcută din sparanghel fiert în oţet cu cenuşă de nevăstuică” (p.37).

Majoritatea comparațiilor lui Flaubert sînt forțate (sau banale): ”ochii lui, prin pânza de fum, ardeau ca nişte torţe” (p.136).

Într-un cuvînt, Salammbô prezintă, ca sub o lupă măritoare, toate defectele romantismului. Mai mult de atît nu se poate, Flaubert va căuta altceva...

P. S. În imagine: Gaston Bussière (1862 - 1928), Salammbô (1907).

Niciun comentariu: