vineri, 1 august 2014

Roșu ca pieptul de sturzișor


Uitasem complet că în romanul Insula din ziua de ieri un misionar iezuit încearcă zadarnic să descrie o porumbiță, ”columba de culoarea naramzei”. Și că numita pasăre, deși vizibilă măcar printr-un ochean (dar călugărul a privit-o și aievea), se sustrage descrierii.

Pînă la urmă, ceea ce frapează în tentativa părintelui de a o numi este eșecul lui repetat. Porumbița nu este nici așa, nici așa, nici așa. Culoarea ei nu se poate defini cu precizie. Este roșie, dar termenul ”roșu” rămîne o determinație mult prea abstractă. Care roșu anume? Clericul vrea să găsească adjectivul potrivit și nu reușește. Așa se întîmplă mereu: descrierile noastre cad în vagul cel mai precar.

Din nefericire, părintele iezuit nu e poet. Fiindcă numai descrierile poeților, din cîte mi-am dat seama, se apropie oarecum de adevăr. Totuși, ca să vorbim drept, ei nu înfățișează, probabil, această lume și nu se referă la aceleași culori ca și muritorii de rînd. Ei au viziuni, intuiții, anticipări...

Mi-am amintit pasajul nu de mult și numai pentru că un prieten amabil - aflînd că mă interesează culorile livrești, culorile inventate / întrevăzute de scriitori - mi l-a semnalat. Caută, mi-a zis, la paginile 277-278 și vei găsi numaidecît fragmentul ce-ți trebuie. Am deschis cartea la paginile indicate de el și am citit: ”Părintele Caspar afirma că era greu să descrii frumusețea acelei păsări și [că] trebuia să o vezi ca să poți vorbi despre ea. El o zărise prin lunetă chiar în ziua sosirii. Iar de departe era ca și cum ai vedea o sferă de aur înfocat, sau de foc înaurit, care din vîrful arborilor celor mai înalți săgeta către cer...” (p.277).

Așadar, unul din personajele cărții lui Eco, părintele Caspar Wanderdrossel, menționează o anume „porumbiţă de flacără”, o pasăre pe care a văzut-o cîndva, mai întîi de aproape, apoi prin ochean, zburând pe insula în preajma căreia a eşuat corabia. Aș preciza că părintele Caspar, astronom, erudit și profesor, este captiv pe vasul Daphne împreună cu Roberto de la Grive, protagonistul romanului, îndrăgostitul prin definiție, poetul cu un singur cititor: naratorul.

Părintele vrea, prin urmare, să-i ofere tocmai poetului o descriere precisă a ”porumbiței de flacără”, dar se loveşte inevitabil nu numai de faptul că nu stăpînește italiana îndeajuns (este neamț), dar și de imprecizia limbajului în general. Nu există cuvînt pentru a desemna exact, întocmai, aidoma o anume varietate de roșu. Lexicul e aproximativ, inadecvat, meschin. Și nu numai el.

Columba are trupul roşu, de aici exclamaţia iezuitului: „porumbiţa de flacără”. Dar sintagma „porumbiţa de flacără” este o metaforă, o figură de stil, un mod impropriu de a vorbi despre o făptură reală. Expresia ar putea sugera orice pasăre (existentă sau numai închipuită) cu penele aurii, sau roșcate, sau sîngerii, sau de purpură. Depinde, pînă la urmă, de nuanța vizată: roșu cinabru sau roșu capucin, roșu bourgogne sau roșu cardinal, roșu aprins sau roșu întunecat, sau... Părintele Caspar încearcă, aşadar, s-o determine în modul cel mai literal cu putință. Nu va izbuti.

Pasărea are capul ”măsliniu închis” (ca sparanghelul), ciocul de ”culoarea lucernei” (verde este puțin probabil, în limba italiană ”lucerna” are și sensul de strălucitor), ochii ca boabele de ”grîu turcesc”, pupila de un ”negru scînteietor”, şi restul trupului, de la piept şi până la penele cozii, roşu, ”rosso”. Dar adjectivul ”roșu” nu-l mulţumeşte pe părinte, nu i se pare suficient de precis, nu i se pare destul de elocvent: „nu, roşu nu era cuvântul potrivit…”

Roberto vrea să-l ajute pe cleric să-și traducă impresia și propune: „rubiniu, roşietic, roşcaliu, roşcat, roşior, ruginiu, roib, roş-arămiu, cîrmeziu, stacojiu. Nein, nein, se întărîta părintele Caspar. Iar Roberto: Ca o fragă, ca o muşcată, ca o boabă de zmeură, ca o vişină, ca o ridiche, ca boaba de agriş, ca pieptul de sturz mare sau de sturzişor, precum coada de codroş, ca pieptul de măcăleandru… Nu şi nu, insista părintele Caspar, în luptă cu limba lui şi cu limbile altora…”. În final, Roberto trage concluzia următoare: columba trebuie să fi fost ”de culoarea învăpăiată a unei portocale amărui, a unei naramze”*. Dar este cu siguranță concluzia lui, nu și a venerabilului iezuit. Fiecare rămîne închis într-o ipoteză privată. Așa este oare și în lumea sublunară? Negreșit.

Dacă sîntem atenți, căutarea celor doi s-a petrecut pînă la urmă în cerc: de la ”porumbița de flacără” s-a ajuns, după tentative zadarnice, tautologic, la o ”pasăre de culoarea învăpăiată a naramzei”. Nu este greu să observi că focul este întotdeauna învăpăiat.

Dincolo de umorul pasajului (de altfel, dialogul dintre cei doi bărbați este întotdeauna savuros), fragmentul pune în lumină o evidenţă: limbajul nostru nu este un instrument suficient de exact pentru descrierea lumii reale, a culorilor, a nuanţelor, a pigmenților, a ”tropilor”, ca să folosesc un termen din filosofia analitică. Ne înșelăm amarnic dacă susținem că am putea prezenta ceva cu maximă acuratețe. Descrierea exhaustivă a unei senzații nu este niciodată cu putință.

Între ”porumbița de flacără” și senzația de roșu, între senzația de roșu și exprimarea senzației de roșu (printr-un nume, printr-o sintagmă) nu există o continuitate necesară. Fiecare treaptă (lume - senzație - descriere) presupune un salt. Ca atare, ne mulţumim cel mai adesea cu simple conjecturi. Încercăm fără succes să evocăm o nuanţă, o tonalitate, un anumit fel de roşu, care sînt proprii doar penelor acelei porumbițe. Altfel spus, oricît de multe ar fi, cuvintele nu acoperă niciodată întreaga bogăție a senzațiilor noastre. Iar senzațiile noastre, prin raport cu abundența lumii, nu acoperă pesemne nimic. Dincolo de ele se ascunde lucrul în sine kantian, incolor, inodor, insipid, incognoscibil.

Într-un tîrziu, descoperim, așadar, că vocabulele sînt prea puţine, prea generale, prea abstracte, prea vagi. Dicționarul este mai mult decît sărac. Remediul, am spus, rămîne în seama poeților. Cînd sînt purtați de suflul contingent al inspirației, numai ei pot descrie și inventa culorile.


* Naramza este o portocală stacojie, amară, pe care grecii și romanii nu au cunoscut-o. Este originară din India. A trecut în Persia și de acolo arabii au adus-o  în Europa. În limba română, termenul ”naramză / năramză” provine din greaca bizantină. Latinii numeau portocala dulce ”malus aureus”, măr de aur / aurit.

** Episodul columbei roșii este comentat și de Ruxandra Cesereanu, în Biblioteca stranie, București: Editura Curtea Veche, 2010, pp.43-50.

P. S. Am citat din Umberto Eco, Insula din ziua de ieri, traducere de Ștefania Mincu, Constanța: Editura Pontica, 1995.

P. S. Maria Ivanovna Vassilievna, Marie Vassilieff (1884 - 1957): Vierge à l'oiseau rouge.


Niciun comentariu: