vineri, 29 august 2014

Păsărele de hîrtie tipărită, mîzgăleli et caetera


Guillermo Cabrera Infante, Trei tigri trişti, traducere de Dan Munteanu Colán, Bucureşti: Curtea Veche Publishing, 2010, 504 p., 32 lei


Sînt aproape mîndru de mine. Deși n-ar trebui să fiu. Orice cititor isteț știe cînd (și unde) să se oprească. Eu nu m-am oprit decît la final, cînd era oricum mult prea tîrziu. Am citit, deci, din doască în doască, necruțător ca o vijelie în toiul verii, o carte care nu mi-a plăcut de nici un fel, de nici o culoare. Și nu mi-a plăcut dintr-un sfînt și cuvios motiv: autorul a încercat cu orice preț să fie un Joyce și să realizeze ceva analog cu Ulysses. Dar nu-i deloc ușor să scrii un Ulysses, cînd nu ai inventivitatea lexicală a lui Joyce.

Oricum, în romanul de față (o descriere a vieții de noapte în Havana anilor '50), eu unul n-am găsit decît o poliloghie lipsită cel mai adesea de orice haz, jocuri de cuvinte cu nemiluita (în patru limbi: spaniolă, franceză, engleză și germană) și construcții adjectivale ternare, de tipul: ”mare vastă și profundă și eternă” (p.329), sau ”albastru arzător și metalic și orbitor” (p.333), sau: ”nori îndepărtați și joși și aparent solizi” (p.342). Altceva nimic. V-am mai spus, nu suport jocurile de cuvinte, glumitzele lingvistice, invențiile lettriste. N-ai realizat mare lucru dacă în loc de James Joyce pronunți Shame Choice, cum face un anume Arsenio Cué, actor și șofer, la pagina 355. Vorba aceluiași personaj: ”O să sfîrșești făcînd figuri cu retorica, păsărele de hîrtie tipărită, mîzgăleli et caetera”  (p.464).

Există și o aluzie la Eugène Ionesco, în următorul context plin de umor: ”O să sfîrșești cum a început Humbert Humbert. Sau ca Hunger Humbert sau Humble Humbert. Sau ca Humperdinck. Hansel & Gretel. Mai bine Gretel și pe urmă. O să ajungi și un Invert Humbert. Căcat, mai bine eunuc. Eugene Eunusco. O să lucrez la Iunescu” (p.408). Cam acesta este stilul întregii cărți. Cred că mă înțelegeți acum...

În încheierea acestei note, pentru a dovedi că nu sînt meschin, voi cita două pasaje cu adevărat frumoase:

(1) ”dar cum muzica se oprea de fiecare dată cînd se stingea tonomatul, dansatoarea rămînea în aer şi făcea nişte paşi ciudaţi, lungi, cu corpul ei formidabil şi întindea un picior de culoarea sepiei, pămîntiu acum, ciocolatiu acum, tutuniu acum, de zahăr negru acum, de scorţişoară acum, de cafea acum, cafea cu lapte acum, miere acum, lucind de transpiraţie, întins datorită dansului, lăsînd în clipa aceasta să i se ridice fusta pe deasupra genunchilor rotunzi şi şlefuiţi şi sepia şi de scorţişoară şi de tutun şi de cafea şi de miere” (p.69).

(2) ”glasul ei se înălţa blînd, catifelat, lichid, uleios acum, un glas coloidal ce se revărsa din tot trupul ei ca şi cum ar fi fost plasma vocii sale şi brusc m-am înfiorat. De mult timp nu mă mai emoţionase ceva atât de tare” (p.70).

Niciun comentariu: