sâmbătă, 2 august 2014

Filosofi și pisici


Orice filosof important a avut măcar o ciudățenie (dacă nu două, trei sau mai multe, treizeci și trei, trei sute treizeci și trei etc.). Acesta este un adevăr necesar, analitic, precum propoziția ”aurul este un metal galben”. ”femeia este o ființă infidelă și nerecunoscătoare” și altele. Găsiți exemple în Critica rațiunii pure...

Dacă n-ar fi avut acele ciudățenii, n-ar fi fost un filosof atît de important, ci un filosof mai mic, un filosof neimportant, sau, cazul cel mai fericit, un individ cumsecade și normal, căruia nu-i pasă cîtuși de puțin de filosofie. Ceea ce este întotdeauna de preferat, orice s-ar spune (să fii normal și să nu-ți pese de filosofie).

După cum bine se știe, Immanuel Kant a avut mai multe ciudățenii decît oricare alt gînditor. Așa pretind statisticienii. În cazul geniilor, una singură nu-i destul, am spus deja. Într-o vreme, își propusese să răsufle / să respire numai pe nas și pentru acest sfînt motiv evita discuțiile cu vecinii și admiratorii. Nu poți vorbi, cînd respiri doar pe nas. Nu a răcit, dar și-a pierdut o mulțime de fani. Sau a mai cîștigat cîțiva, cine știe, mulțimea este întotdeauna avidă să-i privească pe filosofii care au obiceiul să respire doar pe nas.

Într-altă vreme, Kant a început să pună totul pe seama electricității. Vedea în ea o forță eficientă. Electricitatea devenise, în mintea lui, un soi de cauză universală, cvasi-divină. Cînd într-o seamă de orașe din Europa (în Viena, în Basel, în Copenhaga) a avut loc o epizootie de pisici, Kant a făcut ipoteza că electricitatea - și numai electricitatea -, a fost de vină, întrucît pisicile nu numai că emană electricitate (un fapt îndeobște cunoscut de iubitorii de feline și de sophia), dar o și transportă dintr-un loc într-altul, ca niște acumulatori de motocicletă (apropo de cartea lui Robert M. Pirsig, Zen și arta reparării motocicletei).

În fine, în seara asta, voi mai evoca o ciudățenie kantiană, una singură, destul de cunoscută altminteri. Astfel:

[În timpul meditaţiilor de după-amiază, Kant] “îşi ocupa locul, iarna ca şi vara, lîngă sobă, privind pe fereastră vechiul turn din Löbenicht; nu că s-ar fi putut spune propriu-zis că-l vedea, însă turnul se afla în faţa ochilor săi - dezvăluit vag sau doar pe jumătate conştiinţei sale. Nu există cuvinte destul de convingătoare care să exprime sentimentul său de mulţumire în faţa acestui turn, cînd îl privea în asemenea condiţii de amurg şi calmă reverie. Ceea ce a urmat a arătat într-adevăr cît de important era pentru liniştea sa; căci, în timp, cîţiva plopi dintr-o curte vecină au crescut atît de mult, încît au acoperit turnul, motiv pentru care Kant a început să se frămînte şi să se îngrijoreze, nemaiputînd pînă la urmă să-şi continue meditaţiile de seară. Din fericire, proprietarul grădinii era o persoană foarte atentă şi îndatoritoare, care, în plus, îl respecta mult pe Kant; în consecinţă, atunci cînd i s-a spus povestea, a dat ordin ca plopii să fie tăiaţi. Ceea ce s-a şi întîmplat: vechiul turn din Löbenicht a redevenit vizibil, iar Kant şi-a regăsit liniştea şi şi-a reluat meditaţiile din amurg”.

Am împrumutat anecdota din Thomas De Quincey, Ultimele zile ale lui Immanuel Kant, traducere de Doina Lică, Bucureşti: Humanitas, 2006, 132p.

P. S. Reyer Jacobsz van Blommendael, Socrate, ses deux épouses et Alcibiade (sec. XVII).

Niciun comentariu: