joi, 21 august 2014

Fericirea


Citesc Cea mai frumosă istorie a fericirii (București: Editura ART, 2008, traducere de Marina Mureșanu-Ionescu)* și îmi amintesc că, înainte de 1990, singura carte despre fericire, existentă la BCU, aparţinea filosofului polonez Tadeusz Kotarbiński (1886-1981), mai cunoscut la noi ca logician şi praxeolog.

Nu ştiu câte cărţi pe această temă dificilă s-au adăugat între timp introducerii semnate de Kotarbiński, în cuprinsul bibliotecii ieşene. Cert este că, după decenii în care tema fericirii a părut filosofilor minoră şi chiar neserioasă, unii gânditori se apleacă din nou asupra ei. Aş aminti, totuşi, că fericirea a fost un subiect foarte serios în meditaţiile unor filosofi precum Epicur, Seneca, Montaigne ori Kant. Mult timp, filosofia a însemnat investigaţie austeră a adevărului sau a condiţiilor cunoaşterii ştiinţifice. Problematica practică fusese părăsită.

Recent însă, măcar în spaţiul francez, lucrurile au început să se schimbe. De exemplu, André Comte Sponville a publicat volumul Le bonheur, désespérément (Fericirea, cu disperare), în timp ce Robert Misrahi nu s-a sfiit să-şi intituleze cartea, la modul academic, Traité du bonheur (Tratat asupra fericirii). Fericirea e definită de Clément Rosset, în La force majeure, drept “aprobarea necondiţionată a existenţei”. Pentru Bruno Giuliani, fericirea este “o bucurie senină, asociată unei gândiri a totalităţii vieţii”.

Putem spune aşadar că filosofii contemporani se întorc la etică în calitatea ei de căutare a unei înţelepciuni practice a cotidianului, cu expresia istoricului Pierre Hadot.


* Volumul Cea mai frumoasă istorie a fericirii cuprinde trei dialoguri inițiate de Alice Germain cu André Compte-Sponville (noțiunea de ”fericire”), Jean Delumeau (fericirea ca paradis) și Arlette Farge (fericirea în secolul al XVIII-lea). Primul interlocutor este filosof. Ultimii doi sînt istorici. Primul este destul de banal. Ceilalți doi nu prea vorbesc despre fericire.

Bun, dincolo de istoria ei minunată, pînă la urmă, ce este fericirea? Răspunsul lui André Compte-Sponville m-a lăsat cu ochii în soarele sfîrșitului de august: fericirea înseamnă a consimți la viața-viață. Și încă: a trăi fără să-i (mai) cauți sensul. Numai oamenii nefericiți caută sensul vieții. Numai ei speră. Așadar: ești fericit cînd nu (mai) încerci să afli nici un răspuns la întrebarea cu privire la fericire și, pe deasupra, renunți și la întrebare (și la speranță). Simplu? Prea simplu! Exact asta spune și Clément Rosset: să aprobi, să consimți, să primești viața așa cum e / cum se prezintă / cum ți s-a dat. Dar dacă viața ta înseamnă durere (dacă ești M. Blecher, să spunem), dacă suferi de lehamite, dacă ești sărac-lipit (sau mai știu eu cum, filosof, crippled inside, da), mai poți consimți lin, și spontan, și imediat, și mătăsos, la faptul-de-a-fi-viu-și-lucid pentru a-fi-viu-și-lucid-și-fericit? În opinia acestor gînditori cum nu se poate mai fericiți, toată lumea care nu gîndește prea mult este, bineînțeles, fericită în gradul cel mai înalt (mai fericită decît însuși fericitul Augustin), cu excepția depresivilor cronici, a celor care nu aderă necondiționat la existență, fiindcă așa sînt ei făcuți, nu sînt stridii și au nevoie periodic de o corijare chimică (zoloft, cymbalta, tritico etc.).

P. S. În imagine: Gustave Doré, Dante et Béatrice contemplent la rose céleste du 10e ciel, l’Empyrée

Niciun comentariu: