marți, 5 august 2014

Autoficțiunile lui Flaubert


În opinia mea, autoficțiunea este biografia i n v e n t a t ă (de la a la z) a unui individ cît se poate de real. El pretinde sus și tare că întîmplările relatate minuțios s-au petrecut aievea. Evidența îi infirmă, totuși, această pretenție. Știu, am formulat o definiție destul de îngustă pentru acest gen literar în declin.

Faptele prezentate de autor / narator / personaj (una și aceeași persoană, în cazul autoficțiunii) nu numai că nu s-au petrecut întocmai, dar nu s-au petrecut deloc, pentru motivul simplu că au fost pur și simplu imaginate de autor / narator / personaj. Sigur, unele nume și unele repere pot fi reale. Dar Borges nu a privit niciodată în punctul numit Aleph. Și încă: Borges cel bătrîn nu s-a întîlnit niciodată cu Borges cel tînăr.

Așadar, dacă faptele narate au avut loc (chiar dacă sînt ușor modificate de autor), avem de a face cu o simplă autobiografie, și nu cu o autoficțiune stricto sensu.

Fiindcă definiția mea este destul de / sau chiar foarte restrictivă, autorii de autoficțiuni remarcabile pot fi numărați pe degetele de la o singură mînă. Cel mai cunoscut dintre ei este, firește, Jorge Luis Borges (citiți unele proze din Aleph și, mai ales, citiți Celălalt). Cel mai puțin cunoscut mi se pare Flaubert.

Nu cred că greșesc dacă văd în unele relatări din scrisorile prozatorului francez niște autoficțiuni. Flaubert se amuză să-și imagineze o altă biografie. Transcriu două pasaje autoficționale:


1.”De ce n-am trăit pe vremea lui Nero! Cum aș mai fi stat de vorbă cu retorii greci! Cum aș fi călătorit în carele mari, pe drumurile romane, iar seara aș fi dormit în hanuri, cu preoții vagabonzi ai Cybelei! De ce n-am trăit mai ales pe vremea lui Pericle, ca să cinez cu Aspasia încununată cu violete și cîntînd versuri între pereți de marmură albă! Ah! toate s-au dus, visul acesta nu se mai întoarce. Fără îndoială, eu am trăit acolo, pretutindeni, în vreo existență anterioară. Sînt sigur că am fost, sub imperiul roman, director al vreunei trupe de actori ambulanți, unul din acei aventurieri care cumpărau femei din Sicilia ca să le facă actrițe și care erau totodată profesori, proxeneți și artiști. Au niște mutre grozave, în comediile lui Plaut, netrebnicii, și citindu-le parcă mi se trezesc amintiri” (p.127, scrisoare către Louise Colet, 4 septembrie 1852).


2. ”Eu nu am sentimentul unei vieți care începe, uimirea existenței proaspăt ieșite la lumină. Mi se pare, din contra, că am existat dintotdeauna! Și am amintiri care merg pînă la faraoni. Mă văd în diferite epoci ale istoriei foarte clar, practicînd meserii felurite, în destine multiple. Individualitatea mea actuală este rezultatul individualităților mele dispărute. Am fost plutaș pe Nil, leno [codoș, n. m.] la Roma în vremea războaielor punice, apoi retor grec în Suburra, pișcat de ploșnițe. Am murit într-o cruciadă mîncînd prea mulți struguri pe o plajă a Siriei. Am fost pirat și călugăr, saltimbanc și vizitiu. Poate și împărat al Orientului...” (Corespondența, p.333, scrisoare către George Sand, 29 septembrie 1866).

Niciun comentariu: