joi, 3 iulie 2014

Restul


Lui Marcel Proust nu-i plăceau scrisorile lui Gustave Flaubert (1821 - 1880), deși îi aprecia romanele, din care cita pe de rost zeci și zeci de fraze, sintaxa deformată, faptul că o propoziție se putea termina printr-un adverb. O spune decis în eseul despre stilul prozatorului: ”ceea ce uimește la un asemenea maestru este mediocritatea corespondenței”. Uimitoare observație!

În opinia mea, Proust nu avea dreptate. Flaubert a fost un epistolier admirabil. Ce-i drept, în vremea lui Proust, încă nu i se publicase (lui Flaubert) corespondența în întregime. Era încă risipită pe la moștenitorii destinatarilor. Și nu știu în ce an au fost publicate scrisorile către Louise Colet. Nicăieri nu este autorul lui Bouvard şi Pécuchet mai liber, mai autentic, mai destins decît aici. Începea să redacteze o scrisoare îndată după miezul nopții și se oprea pe la 3-4 dimineața. Cînd lucra la un roman, avea palpitații, dureri. În epistole, scria cu o plăcere vădită...

Corespondența lui Flaubert nu este doar un jurnal de lucru. Mai mult decît numărul de pagini redactate într-o săptămînă, mă interesează părerile lui despre raportul dintre artă (scris) și viață. Am mai spus: viața lui Flaubert se rezumă perfect prin verbul a scrie bine. Nu-l interesa nimic altceva, restul. Deși Gustave Flaubert știa perfect ce cuprinde acest mult disprețuit ”rest”: nu doar să scrii, ci să și privești, să miroși, să guști, să meditezi, să iubești. Poate să și iubești, cine știe... Chiar dacă a iubi este o formă de pasivitate...

Firește, cei mai mulți oameni (oamenii normali, folosesc termenul fără nici o ironie) înțeleg altceva decît Flaubert prin viață. Și se comportă ca atare. În definitiv, nimeni nu-i obligat să facă precum autorul acestor scrisori. Și eu găsesc excesivă credința lui în Artă, numai și numai în Artă (majuscula este a lui). În numele ei, Flaubert trage o linie groasă peste toate celelalte lucruri pe care le-am putea face într-o viață. Pe de altă parte, experiența lui (aproape neomenească) constituie un bun prilej de meditație asupra raportului numit mai sus. Pentru ce anume este mai bine să optăm: pentru viață sau pentru scris? Pentru lumea din jur sau pentru cărți? Literatură sau senzație?

Am cules aici, într-o mică chrestomatie, o parte dintre propozițiile definitorii pentru gîndirea lui Flaubert. Dacă sînt deja prea multe, vă rog să vă opriți la oricare dintre ele. Nu-i nevoie să le citiți pe toate, chiar dacă mie mi-a făcut plăcere să le transcriu în încheierea acestei note.

Recitesc (și voi cita din) volumul 4 al scrierilor lui Flaubert: Corespondență, selecție și traducere de Liliana Alexandrescu-Pavlovici, București: Editura Univers, 1985.




”Oricît de uniformă ar fi viața ta, ceva tot ai de povestit. Dar a mea e ca un lac, ca o mlaștină stătută, pe care nimic nu o tulbură și în care nimic nu apare. Fiecare zi seamănă cu cea din ajun, pot spune de pe acuma ce am să fac peste o lună, peste un an, și asta mi se pare nu numai înțelepciune, ci chiar fericirea” (p.58, 26 august 1846, scrisoare către Louise Colet).

”...n-am renunțat la viață cum pari tu să crezi. Ca oricare altul, deschid nările ca să adulmec trandafirii și deschid ochii ca să contemplu luna. Dragoste, prietenie, n-am dat nimic deoparte” (p.59, 27 august 1848, către Louise Colet).

”Să ne ferim de tot ce seamănă a inspirație. De altminteri nu se trăiește permanent în inspirație” (p.64, 13 decembrie 1846, către Louise Colet).

”Sînt trei luni și jumătate de cînd scriu fără oprire de dimineață pînă seara” (sfîrșit de noiembrie 1847, către Louise Colet).

”Urăsc viața. Vorbele mi-au ieșit, să rămînă! Da, viața, și tot ce-mi amintește că trebuie s-o suport” (p.94, 21 octombrie 1851, scrisoare către Maxime du Camp).



”În viața pe care mi-o predici aș pierde și puținul ce-l am... Mai bine stau la gura sobei făcînd Artă numai pentru mine, așa cum aș juca popice. Arta, la urma urmei, poate că nu e mai serioasă ca jocul de popice. Poate că totul nu e decît o imensă farsă...” (p.96, 3 noiembrie 1851, către Maxime du Camp).

”Am abandonat orice idee de vîlvă. Ce fac e pentru mine, numai pentru mine... Nimic mai monoton ca viața mea; se scurge mai uniformă decît rîul care-mi trece pe sub ferestre” (p.99, 17 ianuarie 1852, scrisoare către Ernest Chevalier).

”Spui că începi să-mi înțelegi viața. Ar trebui să-i cunoști rădăcinile... Mă consider ca avînd patruzeci de ani, ca avînd cincizeci de ani, ca avînd șaizeci de ani. Viața mea este un mecanism pus în mișcare și învîrtindu-se cu regularitate. Ce fac astăzi, fac și mîine, și am făcut și ieri” (p.101, 1 februarie 1852, către Louise Colet).

”Muncesc ca un catîr de cincisprezece ani. Am trăit toată viața într-o încăpățînare de maniac, excluzîndu-mi celelalte pasiuni pe care le închideam în cuști, ducîndu-mă să le văd numai din cînd în cînd, ca să mă destind” (p.104, 20 martie 1852, către Louise Colet).

”Gîndul de a rămîne toată viața necunoscut nu mă mîhnește deloc” (p.106, 3 aprilie 1852, către Louise Colet).

”Duc o viață aspră, pustie de orice bucurie exterioară și în care nimic nu mă susține, decît un fel de turbare permanentă, care plînge uneori de neputință, dar care e continuă. Îmi iubesc lucrul cu o dragoste frenetică și perversă, ca un ascet ciliciul care-i zgîrie pîntecul” (p.107, 24 aprilie 1852, către Louise Colet).

”La ce să-ți folosești ceasurile cînd buzele sînt leneșe? Iubind? Iubind? Asemenea beții mă depășesc și e într-asta o capacitate de fericire și de trîndăvie, ceva satisfăcut care mă dezgustă” (p.167, 1 iunie 1853, către Louise Colet).

”Sînt o grămadă de mici gusturi de care mă lipsesc; dar trebuie să te lipsești de toate cînd vrei să faci ceva. Ah! ce vicii aș avea dacă n-aș scrie” (p.187, 15 iulie 1853, către Louise Colet).

”...sînt înalt de 1, 87 m., am umeri de hamal și iritabilitatea nervoasă a unei cochete. Sînt celibatar și solitar” (p.258, 18 martie 1857, scrisoare către domnișoara Leroyer de Chantepie).

”Obligă-te la o muncă regulată și obositoare. Viața este un lucru atît de hidos încît singurul mijloc de a o suporta e s-o eviți” (p.261, 18 mai 1857, către domnișoara Leroyer de Chantepie).

”Mă întrebi ce cărți să citești. Citește Montaigne, citește-l încet, pe îndelete! Are să te calmeze. Și nu-i asculta pe oamenii care vorbesc de egoismul lui. Are să-ți placă, ai să vezi. Nu citi însă cum citesc copiii, ca să te distrezi, nici cum citesc ambițioșii, ca să te instruiești. Nu, citește ca să trăiești” (p.264, 6 iunie 1857, către domnișoara Leroyer de Chantepie).

 P. S. În imagine: cîteva pagini din manuscrisul romanului Madame Bovary.

3 comentarii:

Carmen-Maria Mecu spunea...

Poate contează intensitatea și calitatea trăirii „minimale”.
Unii trăiesc mult și prost.

Unii citesc, consumă artă mult și prost.

Domnul acesta Flaubert extrăgea probabil esențele din „puținul” pe care îl trăia.
Apoi, scrisul extrăgea din el însuși viața concentrată inclusiv în depozitele inconștientului. Mult ar fi de zis, dar e scurta viața.

Carmen-Maria Mecu spunea...

di el însuși, adică din el, Flaubert

Valeriu Gherghel spunea...

El înțelegea prin viața a face ceva. Si singurul lucru pe care il putea face bine (in opinia lui) era sa scrie.

Uneori, Flaubert spune că scrisul ii producea un soi de euforie, de fericire. O fericire solitară :)