duminică, 20 iulie 2014

Petrușka


Încă din primul capitol din Suflete moarte, cititorul face cunoștință cu ilustrul Petrușka. Este lacheul lui Cicikov. Celălalt, Selifan, e vizitiul boierului. Dintre cei doi servitori, Petrușka este individul ”ilustru”, fiindcă unii eseiști (mă număr printre ei) au văzut în nobila, inconfundabila lui persoană o prefigurare a cititorului (post)-modern. S-au înșelat. Petrușka este cel mult o caricatură a cititorului (din toate timpurile). Să examinăm mai întîi portretul pe care i-l face, cu multă bunăvoință și puțintică ironie, N. V. Gogol:

”Geamantanul îl aduseră [într-o odaie a hotelului în care a tras Pavel Ivanovici Cicikov, consilier de colegiu și moșier, protagonistul ”poemului”, n. m.] vizitiul Selifan, un om mărunţel, cu un cojoc pe umeri, şi lacheul Petruşka, un vlăjgan de vreo treizeci de ani, îmbrăcat într‑o redingotă largă şi ponosită, pesemne de‑a boierului, un găligan cam posac la vedere, cu buze groase şi nasul borcănat” (p.7).

 ”...nu‑s prea multe de adăugat la cele ştiute de‑acum de cititor, adică la faptul că Petruşka umbla într‑o redingotă cafenie şi cam largă, care fusese cîndva a boierului, şi că avea, după obiceiul oamenilor din tagma lui, buzele groase şi nasul borcănat. Era mai curînd taciturn decît vorbăreţ din fire; avea chiar o nobilă pornire spre cultură, adică spre cititul cărţilor, dar nu se ostenea să aleagă : îi era cu totul indiferent dacă citea aventurile unui erou îndrăgostit, un abecedar sau o carte de rugăciuni – tuturora le acorda aceeaşi atenţie ; dacă i s‑ar fi băgat sub nas o carte de chimie, ar fi citit‑o negreşit. Nu‑i plăcea ceea ce citea, ci însuşi cititul sau, mai bine zis, însuşi procesul lecturii, faptul că din litere iese mereu un cuvînt, care uneori dracu’ mai ştie ce înţeles are. Cititul se înfăptuia cel mai adesea în poziţie orizontală, întins pe pat şi pe salteaua care, din această pricină, se bătucise şi se subţiase ca o clătită. Pe lîngă patima cititului, mai avea două deprinderi, ce alcătuiau alte trăsături ale firii lui : dormea îmbrăcat, adică în aceeaşi redingotă, şi împrăştia întotdeauna un miros al lui, un iz propriu, care aducea întru cîtva cu aerul pe care‑l simţi într‑o încăpere locuită, aşa că era de‑ajuns să‑şi pună patul undeva, chiar şi într‑o odaie care a stat pustie multă vreme, să‑şi care acolo mantaua şi calabalîcul, şi camera părea îndată locuită de vreo zece ani”.

Petrușka citește de toate, ca și Samuel Pepys (autorul celebrului jurnal) cu care l-am comparat odinioară, în Porunca lui rabbi Akiba. Dar, în deosebire de Pepys, burghezul care intră în librărie, discută cu ”staționarul” despre autori și lucrări, și-și alege atent cărțile (pe care acasă le prezintă consoartei), Petrușka citește orice. Îi este indiferent ce citește, cartea fiind în mintea lui un obiect perfect neutru: romane de dragoste, cărți de rugăciuni, abecedare etc. Îi lipsește cu totul facultatea de a discrimina. Pentru el, o carte este egală cu oricare alta. Nu are preferințe. Nu prețuiește nimic, nu judecă nimic, nu admiră, nu urăște. Un cititor adevărat se definește mai ales prin ceea ce refuză să citească, prin opțiuni. În consecință, pasiunea lui Petrușka nu are nici un conținut. Este, în realitate, o activitate oarbă: ”Nu‑i plăcea ceea ce citea, ci însuşi cititul sau, mai bine zis, însuşi procesul lecturii, faptul că din litere iese mereu un cuvînt, care uneori dracu’ mai ştie ce înţeles are”. Petrușka maimuțărește de fapt actul lecturii, se preface numai că ar citi, așa cum snobii, la filarmonică, se prefac că ascultă și admiră o simfonie, în timp ce se plictisesc de moarte. În universul lui, Petrușka nu simte nici plăcere, nici durere.

Petrușka va deveni un cititor autentic abia atunci cînd va fi în stare să intre într-o bibliotecă și să aleagă din raft o anume carte.

P. S. Am folosit pentru citate N. V. Gogol, Suflete moarte, traducere de Emil Iordache, Iași: Polirom, 2012.

În imagine: Carl Schleicher: Der Bücherwurm.

Niciun comentariu: