luni, 21 iulie 2014

Petrușka și afinii săi. De la A la Z


Petrușka din Suflete moarte (1842) nu-i singur. Știam că nu-i singur.

În lume există afinități elective, selective, colective, întrepătrunderi, corespondențe, un Dumnezeu al lecturilor, o Providență a cititorilor, un Rost. El / ea îi grupează cu mare grijă pe cititori în categorii, în regimente, companii, plutoane, detașamente și grupe. Iată: colo sînt academicii, profesorii universitari, cercetătorii, specialiștii. Citesc doar publicații ISI, reviste ”cotate”, cu studii riguroase, prevăzute cu nenumărate note de subsol. Un text fără note de subsol și fără aparat bibliografic nici nu există pentru ei.

Dincolo: cititorii / cititoarele romanelor de amor și ai / ale romanelor cu sinucideri din amor. După cum știe toată lumea, între amor și sinucidere funcționează o strictă afinitate deductivă. Singura concluzie a iubirii este consumul abuziv de Veronal. Amorul fără sinucidere nu are gust, e ca oul fără sare. Mai în spate: cei interesați de literatura militară, de războaiele lui Napoleon, de asediul Stalingradului, de lansatoarele de rachete, de tancuri. Și mai în spate, ceva mai în fund, tușind cu delicatețe: pasionații de poezii, de sonete, de rondeluri, de epigrame, de poeme într-un vers. Mă uit la agitata priveliște a Bibliotecii lui Borges și mă frec înduioșat la ochi. Ți-e mai mare dragul să privești...

Categoriile evocate mai sus se caracterizează, se înțelege de la sine, prin faptul că membrii lor au o pasiune determinată. Preferă, de regulă, un anume fel de cărți, un subiect, o temă, un gen literar (autoficțiunea, de pildă).

Să trecem acum la categoria (mult mai numeroasă) a celor care nu au o pasiune determinată și citesc absolut orice, cu o aristocratică nepăsare, cu o nobilă indiferență. Pe ei îi interesează cititul în sine, activitatea pură a cititului. Petrușka e, într-un fel, patronul categoriei amorfilor, pre-mergătorul, vestitorul, veriga din care s-a dezvoltat întreaga specie.

Așadar, nu numai personajul lui Gogol citește fără să tresară tot ce-i cade în mînă, cu egală seriozitate, cu egală dăruire, cu egal dezinteres, cu egală lehamite. De îndată ce am grifonat nota de ieri, mi-am amintit de Autodidactul imaginat de Sartre în Greața (1938). Este un individ silitor și îndîrjit, un ghem de perseverență, de încăpățînare. Are un program vast: vrea totul. Își face veacul în biblioteca publică și citește masiv, haotic, universal, enciclopedic. Urmează în lecturi ordinea alfabetică. I-a luat mai întîi pe autorii al căror nume începe cu A. A trecut prin epuizarea literei A la autorii cu B. A ajuns deocamdată la L. Speră să ajungă cîndva la Z. Iată ce spune naratorul:

”Dintr-o străfulgerare am înțeles metoda Autodidactului: se instruiește în ordine alfabetică. Îl contemplu cu un fel de admirație. Cîtă voință îi trebuie ca să realizeze încetul cu încetul, cu încăpățînare, un proiect atît de vast? Într-o zi, acum șapte ani (mi-a mărturisit că studiază de șapte ani), a intrat cu mare pompă în această sală. A parcurs cu privirea nenumăratele cărți care acoperă pereții și probabil a spus, asemenea lui Rastignac: 'Între noi doi acum, Cunoaștere omenească!' S-a dus apoi să ia prima carte din primul raft de la extrema dreaptă; a deschis-o la prima pagină cu un sentiment de respect și de teamă, unit cu o hotărîre de neclintit. Astăzi se află la L. K, după J. L, după K. A trecut deodată de la studiul coleopterelor la cel al teoriei cuantelor, de la o lucrare despre Tamerlan la un pamflet catolic împotriva darwinismului: nici o clipă n-a fost derutat. A citit tot. A înmagazinat în capul lui jumătate din ce se știe despre partenogeneză, jumătate din argumentele împotriva vivisecției. În urma lui, înaintea lui, e un univers. Și se apropie ziua cînd va spune, închizînd ultimul volum din ultimul raft de la extrema stîngă: 'Și acum?'...” (Jean-Paul Sartre, Greața, traducere de Marius Robescu, București: Editura Minerva, BPT, 1981, pp.42-43).

Ca și Petrușka, al cărui descendent îndepărtat este negreșit, Autodidactul nu are preferințe (are, în schimb, un Ideal, să ajungă la ultimul autor, să exclame derutat: Și acum?). Sare de la una la alta (de la coleoptere la cuante, de la Darwin la Tamerlan!) după cum îi dictează ordinea alfabetului. În fond, între el și Petrușka nu este o diferență prea acuzată (unul este bunicul rudimentar, celălalt este nepotul ceva mai stilat). Sînt asemănători, totuși. Amîndoi se plimbă prin haos, în domeniul heteroclitului curat. În cunoaștere, alfabetul nu aduce armonie.

Despre al treilea personaj, stră-stră-nepotul lui Petrușka, voi vorbi mîine...

2 comentarii:

Carmen-Maria Mecu spunea...

Cititul la întâmplare poate fi și un mod de a învăța să te lași la voia Domnului.
„Păgân” fiind dumneavoastră, s-ar putea să vă supăr. Iertare.

Ce m-a făcut să spun vorbele de mai sus?
Uite, o povestire a lui I.P.Culianu, „Ordinea secretă”.
Personajul Ioan din Cappadocia află că „gândurile tuturor oamenilor [...] sunt egale din punct de vedere calitativ și cantitativ, fiind, toate, unități ale raționamentului lui Dumnezeu, iar ele sunt cusute haotic peste lume, fără nici un alt plan în afară de voința inscrutabilă a lui Dumnezeu, pe care, de altfel, o cuprind”.
El mai înțelege faptul că „[...] mințile omenești nu sunt altceva dcât fragmente ale unui puzzle universal, prea complicat de înțeles pentru fiecare om în parte, ba chiar și pentru toți laolaltă. Căci numai dumnezeu cunoaște ordinea în care El a hotărât să fie risipit, [...]”.

Valeriu Gherghel spunea...

Cu Dumnezeu nu pot fi decat de acord.

Pe de alta parte, scriitorii au publicat prea multe carti, o groaza, au cam exagerat cu scrisul.Too many books...

Nu avem timp sa le citim pe toate (am vrea noi). Prin urmare, suntem obligati de scurtimea vietii sa alegem cateva carti (o suta sa zicem) din milioanele si milioanele de volume care asteapta cuminti in biblioteca :)