luni, 7 iulie 2014

Mickey Sabbath


Philip Roth, Teatrul lui Sabbath, traducere de Iulia Gorzo, Iași: Polirom, 2013, 517p., 34, 95 lei.


Și, da, citesc Teatrul lui Sabbath, știu că este o capodoperă, știu și că toată lumea știe și susține că este o capodoperă, îmi dau seama pe măsură ce citesc că este o capodoperă, înțeleg că este o capodoperă, toți criticii și scriitorii care au recenzat romanul lui Roth au zis deja că este o capodoperă, juriul care acordă National Book Award for Fiction a consfințit acest adevăr în 1995, recunosc faptul luminos că este o capodoperă, și, da, asta nu mă oprește să-i văd cusururile.

Nu mă priviți cu dispreț. Nu-s un încuiat. Nu-s nici mironosiță. Știu și de glumă. Prețuiesc lucrul bine făcut oriunde s-ar afla (cînd sînt în stare să-l percep), inclusiv în romanul lui Philip Roth, există scene de-a dreptul delirante, zeci de pagini de o mare, paradoxală frumusețe: iubirile lui Sabbath, îndeosebi, relația lui cu frenetica Drenka, căutarea disperată a vaporoasei Nikki, obsesia nimicniciei.

Prețuiesc și umorul personajului, cinic, batjocoritor, lipsit de bunăvoință și speranță. Numitul Sabbath (64 de ani, ”un butoi cu barbă” etc.) este, printre altele, și un desfrînat major, unul dintre cei mulți de pe fața încăpătoare a pămîntului, un nesăbuit, un erotoman, un maniac minor, un depresiv minor. Nu-și refuză nici o plăcere (de ordin auto-hetero-erotic, numai homosexual nu este, și mă întreb de ce...), nu se poate cenzura în nici o împrejurare (moarte reprimaților!), n-are măsură (ca și, uneori, prozatorul care l-a imaginat). Aici seamănă întru totul cu ultima lui iubită, croata Drenka.

Ca filosof cinic-sardonic, Sabbath (fostul păpușar din New York, fosta speranță a teatrului experimental de marionete, ratatul care și-a ratat pînă și propria-i ratare), știe că totul cu moarte se sfîrșește și trage din acest principiu încurajator toate consecințele de care este în stare un evreu american. Nu posedă nimic (doar femei, cît mai multe femei, o posesiune efemeră, totuși), nu face nimic (este un trîntor stricto sensu), a renunțat aproape la orice, la niște haine curate, de pildă, nu are casă, bani, nimic, nimic, nimic. Numai o enormă disponibilitate de a rîde acru de toți ceilalți și, cu atît mai mult, de el însuși. Dar privațiunile nu-l salvează, nu-l fac simpatic. Nici nu urmărește asta.

Sabbath înțelege viața (mai degrabă intuitiv, nu a trecut prin școli, nu i-a citit pe înțelepți) ca prilejul unui mărunt hedonism, departe de euforia solitară a unui Flaubert, să zicem, departe de ceea ce înțelegeau filosofii hedonici din Antichitate prin plăcere: a bea un pahar cu apă cînd ți-e sete. Nu caută noblețea și, în consecință, se poartă rareori cu noblețe. Nu-i un aristocrat, un binefăcător, un filantrop. Pot cita o singură împrejurare care-mi dezminte caracterizarea: o vizitează în fiecare seară pe Drenka (ultima lui iubită și amantă), bolnavă de cancer, în odaia de spital și discută cu ea, îi povestește întîmplări din trecut, încearcă să-i aline suferința.

Știți ce nu-mi place la această carte? În primul și în primul rînd, excesul. Excesul nu-i bun nici în virtute, nici în viciu. Nici în plus, nici în minus. Nici în rai, nici în iad. Și, în definitiv, excesul nu-i bun nici în exces. Nu-mi vorbiți de măreția excesului, de tragicii greci, de hybris. Nu există nimic măreț în exces. Ce-i drept, nu există nimic măreț nici în opusul lui...

O glumă, o potrivire amuzantă de vorbe, o frază au haz numai și numai dacă le spui o singură dată, hai, două. Depinde de auditoriu. Dar dacă le repeți de o sută de ori, în aceeași formă și cu aceeași intonație, plictisești și, de la un moment încolo, iriți. Publicul pleacă furios de la prelecțiune sau adoarme. Cititorii suspină: ”Nașpa roman!” Tot ce-i mult strică, obosește, devine antipatic. Chiar la un prozator cinic, ca Philip Roth, că de el vorbim acum, ori la Mickey Sabbath.

Presupun că lumea știe despre ce este vorba în acest roman apărut în toamna anului trecut, prin noiembrie. Dacă nu, trimit la cronicile specialiștilor. Una aici . Și încă una dincoace

Mă întorc la aspectul excesiv al cărții. Voi da un exemplu. După moartea Drenkăi, Sabbath merge la mormîntul ei, se întinde pe țărîna rece și vorbește cu ea, ca și cum femeia iubită ar mai fi în viață, ca și cum l-ar putea auzi și i-ar putea răspunde, ca și cum ceea ce spui aici ar putea fi auzit și dincolo. Dincolo de moarte. Și pe măsură ce vorbește, Sabbath se excită (nici nu-i trebuie mult), este meritul lui, și, în consecința dialogului, se masturbează deasupra mormîntului. Să ziceam că o astfel de încununare a conversației cu o defunctă ar putea fi acceptată de către un cititor dezinhibat (și chiar de unul inhibat).

Dar Sabbath nu este singurul mușteriu care își strigă în acest chip suferința (aici intervine excesul). În cazul Drenkăi, durerea tuturor foștilor ei amanți ia una și aceeași formă hilară și cam monotonă. Inșii opresc mașina, se furișează prin cimitir la mormîntul femeii, plîng și se masturbează, se masturbează și plîng. Trece pe acolo un anume domn Scott Lewis, ”magnatul cardurilor de credit” și procedează ca Sabbath. Trece și electricianul pensiunii, Barrett, și procedează ca domnul Scott Lewis. Trece și un polițist furios, care procedează conform regulamentului și le trage o mamă de bătaie. Oamenii se repetă, cad în rutină, devin niște automate. Pînă una alta, i-aș fi voit mai inventivi. Lipsa de inventivitate se cheamă ritual compulsiv. Unii vor accepta acest episod mecanic. Alții, nu. Mă prenumăr, din păcate, printre ei.

Sigur, recunoaștem aici o comedie a excesului. Ce-a fost azi, va fi și mîine, și va fi și poimîine, și răspoimîine, și întotdeauna, și în veacul vecilor. Amin. Atît în mare cît și în mic, vorba lui Nietzsche. Același individ este toți indivizii și nici unul. Nihil sub sole novi...

Dar să trecem... Calitățile prozei lui Philip Roth sînt evidente orișicui. De neuitat rămîne figura primei soții a lui Sabbath, sinucigașa Nikki, femeia cu ”ochi de nepătruns”, care nu trăiește în realitate decît atunci cînd este pe scenă, printre păpuși.

În concluzie, nu vă sfiiți... Cumpărați romanul lui Philip Roth. Are un preț rezonabil, la urma urmelor, orice viciu se plătește :)) Îndrăzniți și vizitați această lume de marionete absurde, din care lipsește tocmai Păpușarul-Șef, Bossul care trage sforile! Precum Mickey Sabbath, are și El, poate, degetele cuprinse de artrită...

P. S. În imagine: Robert Cranois: La mort du clown.

Un comentariu:

razvanvanfirescu spunea...

M-am oprit din cititul articolului cand am ajuns la "exces".
Volumul este pe lista mea de lecturi si nu am vrut sa-mi iau vreun spoiler. :)
Abia astept sa-l citesc si, cine stie, poate schimbam si ceva impresii pe marginea volumului. :)
Sunt si mai curios de excesul lui Roth acum.