vineri, 11 iulie 2014

Louise Colet


Norocul a făcut ca, după cearta definitivă cu Flaubert, Louise Colet să-i păstreze scrisorile. Cine a fost femeia care l-a determinat pe Flaubert să-i scrie aproape în fiecare noapte, vreme de un deceniu?

Louise Colet era mai vîrstnică decît prozatorul cu 11 ani. Se născuse în 15 august 1810 (Flaubert în 12 decembrie 1821). Prozatorul avea 25 de ani cînd s-au cunoscut. Ea: tot cu 11 în plus. Femeia era căsătorită cu un anume Hippolyte Raymond Colet, muzician (profesor de armonie la Conservator), dar avea deja un amant oficial, pe filosoful Victor Cousin (traducător și specialist în Metafizica lui Aristotel), și alți cîțiva amanți neoficiali. Iubea iubirea: amabam amare, a spus și sfîntul Augustin.

Louise scria poezii care nu-i plăceau deloc lui Flaubert: le considera prea declamative. Flaubert visa un lirism pur, non-subiectiv. Cu toate acestea, prietenii și criticii literari (în cercurile cărora trona ca o Muză binevoitoare) o vor ajuta pe Louise să primească de 4 (patru) ori premiul Academei franceze.

În 1840, cînd naște o fată (o va numi Henriette), nici muzicianul Hippolyte Raymond Colet, soțul oficial, și nici filosoful Victor Cousin, amantul oficial, nu acceptă paternitatea fetiței. Aveau oarece îndoieli. Louise Colet va trebui să se descurce singură. Ingratitudinea bărbaților este bine cunoscută.

Gurile rele pretind că poeta a avut și alți amanți (principali și secundari). Enumerăm pe cei mai iluștri: Alfred de Vigny, Alfred de Musset, Abel Villemain (acesta a fost și politician) și, la urmă, dar nu în ultimul rînd, Gustave Flaubert. După un început promițător, ardent, legătura dintre Louise Colet și Flaubert s-a răcit treptat, din pricina comodității prozatorului și a ciudățeniilor lui, devenind ceea ce francezii numesc atît de plastic (acesta e geniul lor: formulele eufemistice!) ”une amitié amoureuse”.

Între timp (1849 - 1851), Flaubert călătorise în Orient (Egipt, Turcia, Palestina, Siria etc.), vizitase lupanarele din Cairo și Esneh (aici o cunoaște pe faimoasa curtezană Rușciuk-Hanem), odăi mirosind a păduchi, a depravare și a ulei de santal. Cînd s-a întors acasă, cu aproape toți dinții căzuți, pleșuv, și, poate, cu un sifilis, avea 30 de ani și nici o dorință sexuală. Devenise brusc bătrîn și mofturos. Pe Louise o amîna cu lunile.

Prietenia celor doi se stinge la începutul anului 1855. Flaubert lucra la Madame Bovary, cîte 16 ore pe zi, nu mai ieșea din casă. Era ursuz, nesociabil.

Louise Colet moare în 8 martie 1876. Cum am menționat deja, a păstrat toate epistolele primite de la Flaubert. Îndată după moartea prozatorului, în 8 mai 1880, nepoata lui, Caroline, solicită de la destinatari (sau moștenitori) scrisorile și începe să le publice, în mai multe volume, începînd cu anul 1887.


Propun să citim, mai întîi, o colecție de amînări și îndurări:

”Nu-mi repeta mereu că ți-e dor de mine, nu-mi mai spune toate lucrurile astea care mă mîhnesc. La ce bun? Odată ce trebuie să fie așa, odată ce nu pot lucra altfel. Sînt un om al exceselor. Ceea ce ar fi înțelept pentru un altul îmi este funest... Te încredințez că un deranj material de trei zile mă face să pierd alte cincisprezece, că mi-e îngrozitor de greu să mă reculeg și că, dacă am luat această hotărîre care te supără, este în virtutea unei experiențe infailibile și repetate” (p.130, 25 septembrie 1852, către Louise).

”Nu ne vom vedea, biata mea dragă, pînă cel mai devreme la sfîrșitul lui ianuarie; Bovary merge atît de încet! Nu fac decît patru pagini pe săptămînă” (p.143, 29 decembrie 1852, către Louise).

”Am ceva să-ți spun, și anume că Bovary înaintînd doar cu pași de broască țestoasă, renunț să mai amîn pînă la terminarea părții de care mă ocup întîlnirea noastră de la Mantes. Ne vom vedea peste două săptămîni cel tîrziu” (p.161, 26 aprilie 1853, către Louise).


În încheierea acestei note, transcriu cîteva imagini tipic flaubertiene:

”Încordîndu-mi voința, am reușit să fac din muncă un obicei; cînd mă întrerup însă, toată sila mea urcă iar la suprafața apei, ca un stîrv umflat arătîndu-și pîntecul verde și împuțind aerul pe care-l respir” (p.64, 2 decembrie 1846, scrisoare către Louise Colet).

”Am în mine, în adîncul meu, un plictis radical, intim, înecăcios și permanent... Reapare cu orice ocazie, ca stîrvurile umflate ale cîinilor, care se ridică mereu la suprafața apei, în ciuda pietrelor legate de gît ca să-i înece” (p.65, 20 decembrie 1846, către Louise Colet).

”Mîlul e răscolit; tot soiul de melancolii, ca niște broaște rîioase trezite din somn, își scot capetele din apă și formează o stranie muzică” (p.189, 14 august 1853, către Louise Colet).

”Am senzația că străbat o singurătate fără sfîrșit ca să ajung nu știu unde. Și tot eu sînt în același timp deșertul, călătorul și cămila” (p.393, 27 martie 1875, scrisoare către George Sand).

P. S. În imagine: Louise Colet, o litografie.

Niciun comentariu: