luni, 14 iulie 2014

Lista rușinilor mele


Am fost zilele trecute la Polirom și am bătut palma. Gata!

Voi scoate o nouă carte (un volumaș de eseuri, bineînțeles), în toamnă, înainte de Gaudeamus, dacă va binevoi Domnul, căci fără ajutorul Lui nimic nu este cu putință, nici măcar să păcătuiești ca lumea. Asta înseamnă că voi citi mai puțin (dacă se poate deloc, și se poate!) și voi scrie mai mult. Un sfert de oră de citit (rapid!) pe zi, 15 ore de scris. Mi se pare destul de echitabil. Adio recenzii! Adio meditații metafizice! Adio lecturi! Adio postări pe blog! Adio viață!

În alte cuvinte, nu-mi mai pot permite să mă plimb prin grădină, printre straturile de flori și puhoaiele de arome, să contemplu garoafele, gladiolele, crinii regali, mușețelul, rapița, usturoiul. Voi pune mîna pe hîrleț, greblă și stropitoare. Voi îngriji vegetația, voi afîna pămîntul, voi planta pătrunjel.

De unde rezultă matematic și luminos că, pentru un eseist (ca și pentru criticul ori istoricul literar), obiceiul cititului este cronofag. Altfel spus, mai pe românește, cititul este, fraților, o mare pierdere de vreme. Gîndiți-vă numai. Dacă un critic literar contemporan ar citi efectiv cartea despre care pretinde sus și tare că scrie în cronica lui, ar mai avea timp să-și redacteze recenzia? În nici un caz. Datoria poeților, prozatorilor, eseiștilor este să redacteze cărți, iar datoria cronicarilor este să redacteze recenzii. Cine scrie nu citește, cine citește nu scrie. Noi citim, nu muncim... Așa a împărțit Dumnezeu noroacele. Dacă poeții ar scrie cronici, iar cronicarii poezii, n-ar mai exista literatură adevărată, totul ar fi pe dos, oamenii ar începe să gîndească, soarele ar răsări la Apus și ar apune la Răsărit, luna iulie ar începe în data de 31 și s-ar sfîrși în decembrie sau februarie etc.

Să luăm un exemplu ilustru: G. Călinescu. Într-un articol optimist, divinul critic a mărturisit că nu a citit niciodată, dar niciodată, din pură plăcere. A citit din interes. Nimic mai nociv decît cititul fără scop și rost. Citești pentru un examen, pentru o teză, pentru un concurs, pentru a fi isteț într-o conversație, pentru a pune citate într-un studiu academic, dar este o blasfemie să citești doar pentru a citi. Numai fraierii citesc astfel. Numai fraierii citesc...

De ce să fim mai prejos decît somitățile de mai presus? De ce să fim mai naivi decît criticii literari? Adică ei au dreptul să nu citească nimic, iar noi, nu? Vorba filosofului: libertatea se asumă, nu se cerșește. Să fim dar liberi...

Dacă n-aș fi obligat, prin însuși contractul oficial, semnat cu editura Polirom (în două exemplare autentificate la notariat, în prezența unui înalt funcționar de la Oficiul de Mărci și Invenții și a unui fotograf), să renunț la citit pînă la sfîrșitul lui noiembrie 2014, aș răsfoi vara asta măcar cîteva cărți (le-am stivuit lîngă pat, va trebui, din păcate, să le așez la loc în bibliotecă). E vorba de cărți pe care nu le-am citit de mult sau pe care nu le-am citit deloc.

Iată lista rușinilor mele:

1. John Barth, Varieteu pe apă, traducere de Radu R. Șerban, București: Editura Univers, 1992. Un roman excelent, scris de John Barth, pe cînd era proaspăt, adică înainte de a începe să discute despre postmodernism și ”literatura epuizării”. Nemira a scos o traducere nouă în 2007. Romanul descrie ziua de 21 sau 22 iunie 1937 din biografia unui bărbat care și-a pus în cap să se sinucidă. La sfîrșitul zilei, omul nostru face ca Sabbath al lui Philip Roth: renunță la idee.

2. N. V. Gogol, Suflete moarte, traducere de Emil Iordache, Iași: Polirom, 2012. N-am recitit Suflete moarte din septembrie 1979. Eram în practica agricolă. M-a prins o ploaie grozavă pe cîmp. A trecut, vai, o întreagă eternitate. Este ca și cum n-aș fi citit niciodată ”poemul” lui Gogol. Îmi aduc aminte mai degrabă ploaia decît intriga romanului. Mai mult nu zic.

3. Louis-Ferdinand Céline, Călătorie la capătul nopții, traducere de Maria Ivănescu, București: Editura Cartea Românească, 1978. Cine nu a citit pînă în 2014 Călătorie la capătul nopții este un nătăfleț, un looser și un incult. N-am citit pînă acum romanul lui Céline.

4. Jean-Pierre Richard, Literatură și senzație, traducere de Alexandru George, București: Editura Univers, 1980. Autorul afirmă, și cred că are perfectă dreptate, că scrisul și cititul sînt la fel de mult experiențe de viață (și viață vie!!!) ca spălatul rufelor în zi de sărbătoare, ca pescuitul de sturioni în Bahlui, ca zborul cu Zeppelinul pe deasupra Atlanticului, ca ajunarea și rugăciunea în pustiul Tebaidei.

5. Montaigne, Eseuri, traducere Mariella Seulescu, București, Editura Științifică, 1971. Niciodată nu citești de suficiente ori cărțile fundamentale. Remarc în treacăt că traducerea eseurilor este infernal de proastă. Poate se hotărăște o editură importantă să tipărească o nouă traducere.

Dixi et salvavi animam meam...

P. S. Jusepe de Ribera (1591 - 1652): Saint Jérôme lisant. Interesant: citesc că Jusepe de Ribera a fost un pictor spaniol ”tenebrist”...

6 comentarii:

heraasku spunea...

da, si mie imi e greu sa lucrez cand sunt atatea carti frumoase ce stau necitite. Pamuk sta necitit si cineva imi comanda un tablou... ce sa fac, ce sa fac?! drama totala.
succese majore si sa ne citim sanatosi!

Valeriu Gherghel spunea...

Nu renunt la postari. Blogul merge inainte.

Multumesc din suflet :)

razvanvanfirescu spunea...

Atat eu cat si Elena asteptam cu deosebit interes, cu toata sinceritatea scriu, acest volum.
Se poate, oare, sa avem parte si de un autograf?
Ne-ar bucura sa-l primim, eventual, in urma unei lansari la Timisoara in cadrul evenimentelor Seri Imaginare de la Cartea de Nisip.
Chiar ne-am bucura. :)

Valeriu Gherghel spunea...

Cu mare bucurie. De ce nu? Mi-ar face o imensa lacere sa vin la Timisoara. N-am mai vizitat orasul de o vesnicie :)

Şerban Tomşa spunea...

Memorabil! ”Datoria poeților, prozatorilor, eseiștilor este să redacteze cărți, iar datoria cronicarilor este să redacteze cronici. Cine scrie nu citește, cine citește nu scrie. Noi citim, nu muncim... Așa a împărțit Dumnezeu noroacele. ”

Valeriu Gherghel spunea...

:)