sâmbătă, 26 iulie 2014

Inspirația


Am observat în viața de toate zilele că scriitorii (îndeosebi cei aleși) își urează din răsputeri unii altora, în ocazii mai speciale, dar și fără ocazie, ”multă inspirație!”. Altceva nimic. Doar inspirație. Pură și simplă.

Buna dispoziție, sănătatea, bogăția, somnul lin și îndelungat, apropierea îngerilor de perna adormiților, ”fie-ți îngerii aproape!”, digestia ireproșabilă, un tranzit intestinal perfect etc., deși mult mai necesare, în opinia mea, pentru o viață de scriitor care se respectă, nu apar cîtuși de puțin în urări. Nici măcar nu se subînțeleg.

În schimb, inspirația, Ea, Inspirația, Posesiunea, Suflul, Duhul, Pneuma, Muza muzelor, Răpirea, Înduhovnicirea lirică reprezintă un punct fix, un reper inconturnabil (iată că măcar o dată se vădește util și acest epitet franțuzesc, detestat de Umberto Eco), o obsesie unanimă, o stea polară a tuturor scriitorilor pierduți în mulțimea amestecată a scriitorilor, adică a oamenilor, căci nu există indivizi care să se mulțumească numai cu viața însăși, toți binevoiesc a scrie cîte ceva, măcar un distih, o terțină, un catren, o saga, un roman fluviu. Ea, Inspirația, este (și rămîne) lucrul cel mai jinduit de muritori și muribunzi, Dezirabilul prin excelență, mișcătorul nemișcat al lui Aristotel, proton kinoun.

De cînd Socrate, cel care nu a scris în viața lui nimic, nici măcar un rînd, o chitanță, o cerere, i-a reproșat bietului Ion că suferă de inspirație, id est de ”entuziasm” (așa se spunea la greci, ca să scrii și să cînți versuri trebuia să fii cuprins de enthousiasmos), și că este un iresponsabil (fiindcă inspirația face întotdeauna ceea ce vrea ea din ”rapsod”), poeții, prozatorii, dramaturgii, criticii literari, eseiștii și traducătorii (am luat ierarhia de pe Agenția de carte) găsesc că numita inspirație este un lucru foarte prețios, sine-qua-non-ul activității de a înșira cuvinte pe hîrtie (sau pe ecran). Chiar dacă Socrate o lua în derîdere și-și bătea joc de toți cei inspirați.

Și astăzi, dacă vrei să măgulești un poet, să-i gîdili vanitatea, îi spui că a scris un poem inspirat. Nici un alt epitet nu-l va bucura mai mult decît ăsta. Dacă vrei să-l energizezi, să-l faci să sară într-un picior de bucurie (cam de-aici pînă, hăt, colea), îi urezi din suflet ”multă inspirație”. Nu are nevoie de nimic altceva, nici de apă, nici de tutun, nici de cafea, nici de mîncare, nici de mentosan, nici de grisine.

În opinia mea, inspirația continuă să fie giugiulită și cerută fiindcă este o posesiune scurtă, fulgerătoare. O chestie de secunde. Nu poți suferi de inspirație 24 de ore din 24, Muza nu te vizitează toată ziua, își ia și pauze, asta știe orice ageamiu care nu a scris încă nimic, dar care și-a pus în gînd să impresioneze umanitatea, nu peste mult, prin operele lui revizuite și complete.

Inspirația se dă cu pipeta, un strop azi, un bob mîine, o linguriță poimîine. Adeseori, întîrzie sau nu mai vine deloc. Ești cuprins de impaciență. Începi să scrii literatură ”negativă”. Stai și stai zile și săptămîni de-a rîndul și tot nimic. Nu vrea. A secat. Sau vine exact la ora la care nu te aștepți. Ăsta necaz! Să te afli într-o vizita și să simți cum te încearcă! Nu poate fi nenorocire mai acută.

Așadar, insprirația se dă rar. De-o pildă: mie. M-ați văzut pe mine postînd la ore matinale? Aș, noaptea n-am inspirație, oricît m-aș chinui și aș sta cu pliscul larg deschis, precum puiul lui Emil Gîrleanu. Nu cade nici o firimitură, nimic. Numai seara (vreme de două-trei minute, nu mai mult, să nu mă înțelegeți greșit), cam pe la ora asta, simt așa ca o luare de sine, ca o rostogolire, ca o înșfăcare dintr-o parte, ca un bufnet, ca o hurducătură, ca o hîțîire, ca un junghi. Vineeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee!

Pesemne că mi-a urat cineva, un coleg, un însetat, ”multă, multă inspirație!”. Altfel, nu-mi explic...

P. S. În imagine: Gustave Moreau, Hésiode et la muse (1891).

Niciun comentariu: