miercuri, 2 iulie 2014

Fericirile


1. Unii au noroc cu carul, trăiesc interminabil, cîte 99 de ani o dată, pe puțin, și iau premiul Nobel pentru literatură, după ce au așteptat un timp rezonabil pe ”lista scurtă” a favoriților. Nu este cazul lui Philip Roth, din păcate.

Faimă instantanee. Blitzuri. Telegrame. Felicitări. Amfiteatru. Regi și regine. Președinți. Miniștri. Fracuri. Flori la butonieră. Aplauze. Interviuri. Rumoare. Mii de exemplare vîndute. Nici unul citit. Recenzii entuziaste în Frankfurter Allgemeine Zeitung, în Le Monde, în Times Literary Supplement, în The New York Review of Books, în Huffington Post, în La croix, în The Guardian, în Svenska Dagbladet, în România literară, în Monitorul de Botoșani, în Cronica veche...

Ei sînt norocoșii. Au pariat pe cifra corectă la ruleta vieții. N-au exagerat întru nimic. Și-au drămuit energia. Au fost vegetarieni. N-au fumat. N-au băut decît limonadă. Au făcut sex o dată pe lună. N-au comis excese nici la zahăr și nici la grăsimi. Au ajunat vinerea. Au postit miercurea. S-au abținut duminica. În restul zilelor, au flămînzit de bunăvoie și nesiliți de nimeni. Au trudit din greu. Au respectat sărbătorile. Au făcut jogging seara. Flotări, dimineața. Extensii la prînz. Dar, mai ales și mai ales, au avut noroc. Fără puțin noroc, poți fi abstinent un an întreg și tot degeaba, n-ajungi la ziar, nu-ți publică nimeni fotografia, rămîi mult și bine pe ”lista scurtă” a favoriților și înghiți în sec...

Alții - cei mai mulți, ca să fim lucizi și să vorbim franc - nu ajung decît la 50 de ani (hai, la 60 de ani neîmpliniți), cu mare greutate, chinuindu-se și trăgînd cu dinții de ei, și tot nu primesc nimic. Praful de pe tobă. Nici măcar nu apucă să intre pe vreo listă. Au avut ghinion, soarta le-a întors spatele, destinul i-a ignorat.

Din fericire, cine nu are noroc în timpul vieții, are din belșug după. Și, pînă la urmă, numai asta contează. Dacă au compus un roman amuzant, un Ulysses, un Austerlitz, o capodoperă instructivă (și distractivă), un 2666, un Infinite Jest, poporul viu și fremătător nu-i uită cîtuși de puțin, se gîndește de dimineața și pînă seara numai și numai la ei, ba și noaptea, și decide într-un tîrziu să-i serbeze postum, in memoriam. Există, așadar, o dreptate pe lume, o justiție imanentă, un echilibru al recompenselor, o balanță...

Este, desigur, o bucurie nespusă (și, totodată, o mare emoție, greu de prins în cuvinte, în expresii), pentru orice scriitor care n-a ajuns la 50 de ani (deși ar fi putut, dacă nu s-ar fi apucat de scris) să afle subit că i se ridică în agora, într-o piață, într-un parc, sau în oricare alt loc frecventat de publicul recunoscător, cu fast și trompeți, cu episcopi și cardinali, cu patriarhi ecumenici, cu defilări, o statuie (un bust, o ecvestră, un monument spiritual), fix la 25 de ani de la moarte, sau, și mai bine, la 50, este o sumă rotundă, un jubileu. Cu acest mirabil prilej, sărbătoriții se informează cît timp a trecut pe Pămînt, ce fac urmașii, amantele, cîți sînt în viață și cîți au murit, ce cărți se vînd și cui, ce mai spune lumea bună, din ce autor de profunzimi se citează pe FB, ce mai declară politicienii, gînditorii, savanții, ce poet este la modă, cine a fost ”revizuit”, ”reevaluat”, cine a mai polemizat cu cine și în ce publicații culturale, cine a ieșit victorios din acea dispută care a ținut vulgul profan cu sufletul la gură, fiindcă orice dispută, toată lumea e de acord, se încheie matematic cu un învingător glorios, eternitatea nu-i ține minte decît pe criticii literari învingători, ei scriu istoria de la origini și pînă la sfîrșit, înfrînții nu au acest drept...

O binecuvîntare! Merită să mori cu zile...

Firește, filosofic vorbind, cel mai nimerit lucru este să ajungi cu bine la 99 de ani, să te îndrepți, verde ca molidul și necruțător ca fulgerul, spre 135, și să nu-ți pese nici de premii, nici de statui (și nici de ”lista scurtă”!). Dar parcă poți trăi fără un ideal îndrăzneț? Poți trăi fără Nobel? Fără adrenalină? Ce fel de viață este aceea în care omul nu are un vis, o dorință, un gînd înălțător, o vrere?

Vă spun eu acum și aici, a sosit momentul: o viață cît se poate de banală, cea mai banală dintre vieți, o viață de om așa cum s-a nimerit să fie, adică foarte banală, nici mai bună, nici mai rea decît oricare altă viață. O viață nedemnă de un necrolog semnat de un ilustru academician, de un pleonasm, cum ar veni.

2. Ajunși cu bine la acest paragraf semnificativ, mă veți întreba, cu siguranță: poți fi fericit într-o viață de om cît se poate de banală? Răspunsul meu este unul singur, hotărît, definitiv, ferm, ca versul și credința lui Horatiu (”exegi monumentum aere perennius”*), ca arătătorul profetului, ca bocancul generalilor pe caldarîm: deci, nu știu.

Seneca știa. Pe vremea lui un filosof mai știa cîte ceva. Azi, nimeni nu mai înțelege nimic. Totul a devenit o harababură, o aiureală. Ăsta-i progresul! Și ce știa Lucius Annaeus Seneca? O să vă dezvălui mai întîi ce nu știa. Nu știa că unii indivizi (altfel, perfect stimabili în toate celelalte privințe) pot spera să primească premiul Nobel (sau oricare alt premiu universal) și că pot face o criză de ficat din pricina lui, dacă nu-l obțin la timp, exact cînd și-l doresc.

Dar ce știa Seneca? Să nu vă îngroziți de ce o să vă spun. În primul rînd, știa că orice speranță, oricît de mică, este o mare, o imensă naivitate. El o numea, și mai direct, ”prostie”: stultitia. Nimeni nu dispune de trecut, afirmă Seneca, și cu atît mai mult (sau mai puțin) de viitor. Amîndouă aceste timpuri sînt neființe. Singurul lucru aflat în posesia omului este prezentul. Și nici acesta. Speranța mizează pe viitor, adică pe neființă și imprevizibil: ”viața prostească, declară filosoful, se concentrează cu totul asupra viitorului”. Să ne întoarcem, deci, în prezent.

Soarta este o succesiune de întîmplări, o înșiruire de hazarduri, de răsturnări și reveniri. Azi ești cît se poate de viu, mîine nu se știe. Azi ești consilierul împăratului Nero, mîine același Nero îți poruncește să-ți deschizi venele. Azi ești imperator și reciți poezii mulțimilor, într-un amfiteatru, ajutîndu-te de lyră, mîine mori înjunghiat de un centurion. Ca un cîine... Nimic nu este previzibil. Nu putem calcula nimic. Profeții și ghicitorii în măruntaie, augurii, sînt niște mincinoși. Soarta dezminte întotdeauna speranța și-și bate joc de omul care-și face iluzii. Ba își bate joc și de omul care nu-și face iluzii, de toți și de toate, cu o egală mărinimie.

În fond, numai cine speră are disperări ascuțite și poate umbla, văitîndu-se, pe culmile acestor disperări, niciodată prin văi. În treacăt fie spus, românii sînt meșteri în arta văitatului: asta Seneca nu o mai știa, nu poți să le știi chiar pe toate, îți mai scapă cîte un amănunt, ideea principală.

Filosoful stoic nu vedea o legătură necesară între lipsa de speranță și fericire. Nici eu nu o văd. În schimb, André Comte-Sponville leagă strîns fericirea de absența oricărei speranțe. Una o exclude automat pe cealaltă. A fi fericit presupune lipsa completă a speranței. Sau, mai bine zis, numai dacă nu speri nimic, poți ajunge să cunoști fericirea. Și nici atunci...

Dar ce este, pînă la urmă, speranța? Dacă v-aș spune eu, nu m-ați crede. Nu sînt o sursă credibilă. Un vestitor. Nu pot fi verificat. Rezum, prin urmare, opinia lui André Comte-Sponville: speranța este o dorință lipsită de orice bucurie (nu depinde cîtuși de puțin de doritor), lipsită de orice putere (nu stă în putința și înzestrările celui care dorește), lipsită de orice cunoaștere (nu știm niciodată dacă se va împlini sau nu). Tot ce se sprijină pe viitor, adică pe ignoranță și imprevizibil, este de acest soi. Altfel spus: ”Doar cel care nu speră la nimic este pe deplin fericit; doar cel care este pe deplin fericit nu mai are nimic de sperat” (p.154). În consecință, lăsați deoparte orice speranță și fiți fericiți!

În mare, așa se prezintă lucrurile, André Comte-Sponville are, la prima vedere, dreptate. Dar în mic (și la o a doua vedere)? În mic, dacă stau bine și mă gîndesc, lucrurile nu se mai prezintă deloc așa. Să vă spun și de ce. Aș putea accepta, pînă la urmă, o viață complet lipsită de speranță și aș trăi, precum Seneca și ceilalți stoici, destins și relaxat, deși o astfel de viață nu mai are nimic omenesc în ea; cred că Seneca a cam exagerat, nu poți renunța la orice speranță și la orice gînd legat de viitor. Este recomandabil, în schimb, să speri cît mai puțin, să-ți dorești și mai puțin și să năzuiești la ceva care e mai puțin decît însuși puținul. Nu accept, în schimb, legătura necesară dintre fericire și absența speranței.

André Comte-Sponville presupune că o atare absență ar fi condiția necesară și suficientă a fericirii, cauza ei. Nu este deloc așa. Ar fi mult prea simplu. Concomitența nu semnifică niciodată o legătură cauzală. Nimic nu atestă că renunțarea la orice speranță (dacă ar fi posibilă) ar avea ca efect nemijlocit și automat fericirea. Cunosc oameni care nu mai speră de mult la nimic și care nu sînt deloc fericiți. Priviți cu atenție în jur. În definitiv, fericirea nu consistă numai în renunțări, în abțineri, în constrîngeri, ea nu provine doar din absențe, nu poate fi o sumă de negații, un ideal privativ, o asceză. Trebuie să aibă și un conținut oarecare. Dar nu aș putea preciza conținutul ei ”general”, fiindcă nu există un astfel de conținut. Depinde, probabil, de fiecare individ în parte.

Tot ce știu, de exemplu, este că Flaubert (care nu a fost un om suficient de banal pentru a deveni exemplar) era cuprins de euforia lui solitară (despre care vorbește într-o scrisoare către Louise Colet), pentru că scria, într-un sfîrșit, după ore și ore de chinuri, un pasaj mulțumitor, o propoziție desăvîrșită ca ”el ieși” (cf. Educația sentimentală, I) și nu pentru că renunțase cu totul la speranța / dorința de a le obține vreodată. Cum vedem, fericirea depinde, uneori, de un adverb în finalul unei propoziții, de un epitet ornant, de sintaxa bizară a unui paragraf, de scurtime, adică de foarte puțin.

3. În încheiere, aș mai spune ceva. Deși oamenii pretind că se află în căutarea fericirii (viața lor ar fi o călătorie într-acolo, un voiaj către insulele Fericiților), nu cred că termenul ”fericire” are un înțeles suficient de precis, dacă are vreunul. Și nu cred nicidecum că are un înțeles colectiv. Oricum, el nu (mai) posedă o semnificație valabilă pentru toți, ca în Evul Mediu (fericire = paradis). Nu poate fi universalizat. Fiecare cu fericirea lui particulară. În scrisoarea din 24 aprilie 1852, Flaubert nici nu folosește cuvîntul ”fericire”. Descrie ceea ce a simțit uneori ca emoție, bucurie, entuziasm. Caracterizează astfel o stare de spirit care ar face inutilă orice fericire, în înțelesul comun.

În definitiv, Flaubert nu se deosebea în chip simțitor de opinia lui Seneca. ”[Înțeleptul] - scrie filosoful stoic - este mereu și pretutindeni senin, nu depinde de alții, nu așteaptă bunăvoința sorții ori a oamenilor. Fericirea lui este lăuntrică” (Epistole către Lucilius, 72). Nici euforia lui Flaubert nu depindea, în fond, de altcineva. Dar era mai puțin pasivă.

Ca atare, fericirea este să faci ceea ce poți cel mai bine să faci, ceea ce știi cel mai bine să faci și, mai ales, ceea ce promite, prin însăși realizarea acestui fapt, o anumită bucurie, o plăcere. Cînd reușești, dacă reușești, poți spune că te simți pentru o clipă împlinit. Nu mai mult. Definiția mea este una vădit hedonistă (și banală). Nu cunosc alta.

* Quintus Horatius Flaccus, Carmina, III: 30: ”Am ridicat un monument mai durabil decît bronzul”.

P. S. Pentru definiția fericirii, trimit la: André Comte-Sponville, Jean Delumeau, Arlette Farge, Cea mai frumoasă istorie a fericirii, traducere de Marina Mureșanu Ionescu, București: Editura ART, 2007, 160p.

P. P. S. În imagine (dacă nu greșesc): Stéphano Maderno (1556-1629): Sainte Cécile (1601).

2 comentarii:

heraasku spunea...

avea o vorba Laban, tatal Rahilei si Liei din Iosif si fratii sai. de cate ori incerca Iacob ben Isaac sa-l "abureasca", zicea: Vorbe!
Doamne, cat dau din gura de dimineata pana seara! radio-actualitati. pe unde ma gasesc pe acolo si m-apuca palavrageala. ce sa mai zicem si cu facebook-ul asta!? cica nu mai are omul chef de carti si de literatura. pai daca sta si face el insusi literatura ora de ora zi-de-zi. vechiul vis ca oricine sa devina artist e pe cale sa se implineasca. asta dupa ce postmodernismul a decretata ca orice e arta. chiar si spalatul pe dinti. nu e rau! dar e inutil. inainte fericirea era una, tare si indestructibila. de-acum sunt multe, mici si intersanjabile. suntem plini de clipe fericite si manifestari artistice, deci... paradisul e in noi si in vecinii nostri.

Valeriu Gherghel spunea...

Spalatul pe dinti chiar este o arta. Dar nu la romani.

După părerea mea, e mai bine ca oamenii sa stea pe FB si sa scrie poezii decat sa fure si sa violeze :)))