joi, 17 iulie 2014

Epitete monahale


1. Deși nu-mi fac iluzii în legătură cu originalitatea, am căutat zile întregi (fără mare efect, după cum veți vedea), în prozatori și poeți (în tratatele filosofilor nu avea rost, nimic mai previzibil și mai anost decît stilul unui filosof) asocieri de cuvinte, în care adjectivul să aibă oarece conotații teologice și, mai cu seamă, să fie surprinzător, inedit.

Repet, nu m-am așteptat la cine știe ce descoperiri. Tot ceea ce a fost de scris s-a scris, încă de la Homer și mai dinainte. Și nu cred că există sintagmă mai amețitoare decît oinops pontos: ”marea de culoarea întunecată a vinului”. Dar asta nu i-a împins cîtuși de puțin pe poeți și prozatori să renunțe la scris. Se vede că sînt o stirpe optimistă...

Poeții au îmbinat substantivul și epitetul în toate felurile posibile, și-au stors vlaga și mintea în versificări îndrăznețe, cînd nu au fost ei înșiși purtați și vorbiți de limbaj și de rutinele lui, fără a-și da seama că, de fapt, nu sînt nimic altceva decît niște surcele purtate de un torent irațional, orb.

Combinațiile lexicale, figurile, tropii sînt, din păcate, în număr finit. Și numai Dumnezeu știe dacă acest număr finit este par sau impar (sau și par, și impar, în același timp). Oricum ar fi, sintagmele poetice se înșiră în spațiul strîmt dintre oximoronul lui Nerval (”soarele negru al melancoliei”) și tautologia Doamnei de fier ("A crime is a crime is a crime"). În opinia mea, de la o vreme, tautologia a devenit mai interesantă decît oximoronul. O tautologie reușită este, neîndoielnic, o summa a teologiei (și poeziei). În chip riguros, divinitatea se definește numai tautologic, este cea care este, atît. Și, altminteri, ce poate fi mai straniu, la miezul nopții, decît un ”întuneric beznă”? Probabil, doar întunericul însuși, nedefinit, alb.

Există, nu știu dacă ați băgat de seamă, tautologii remarcabile, rare, mai presus de orice metaforă. Aleg doar un exemplu din O mie și una de nopți, un superlativ: ”Și hakimul Ruian rămase uluit de mirare și în cea mai mirată uluire”. Ce poate fi mai frumos?

Să revin la prochimen. M-am îndreptat, așadar, spre domeniul vast și pestriț al ordinelor religioase. În Răsărit, toți călugării sînt de-un fel, poartă bărbi răsfirate ca măturile de sorg, stau prin peșteri (scorburi, vizuine, grote) și se hrănesc cu lăcuste (în zilele de harți), cu stafide și acadele (în celelalte zile), cu miere sălbatică și uleiuri vegetale (în zilele de post).

În Occident, este orecum altfel, mai multă varietate în denumiri, mai multă invenție culinară, mai multă frenezie olfactivă. Acolo, călugărițele / călugării țin de ordine și comunități diferite: benedictini, camalduli, carmeliți desculți (sic!), dominicani (predicatori), iezuiți (Papa Francisc, de-o pildă, face parte din ordinul iezuit, este un iezuit la propriu), franciscani (minoriți, cerșetori), cistercieni, cartusieni, trapiști etc.

Sînt mai mult decît sigur că ați auzit de călugării augustini (ignor, în schimb, dacă sfîntul Augustin a fost el însuși un călugăr augustin: va trebui să verific cîndva, înainte de sfîrșit, sau după sfîrșit, dar nu prea cred), de călugărițele ursuline, de călugării capucini (o varietate de ”cerșetori”). Ce fel de pension a urmat Emma Bovary? Sînt curios, dar nici asta n-am timp să verific acum: a învățat la ”religioase”, la maici, asta e sigur, nu cred că Flaubert a făcut vreo precizare în acest sens. James Joyce a frecventat un colegiu iezuit și n-a mai putut uita niciodată acest episod traumatic. Ne putem face o idee recitind Portret al artistului la tinerețe și îndeosebi secțiunea predicii despre eternitatea infernului: ”încercați să vă închipuiți groaznicul înțeles al acestui lucru...”. Pentru Joyce era suficient să se gîndească la Clongowes Wood College și avea aievea infernul în față...

Cum am spus deja, recolta de epitete monahale a fost, mai degrabă, mediocră. Ca ieri și azi și întotdeauna, n-am avut noroc. M-am resemnat de mult cu acest destin ingrat. Iată ce am cules, totuși. Încep cu un fragment dintr-un prozator la care am mai făcut aluzie în notele din carte, l-am citit de curînd și așa se explică simpatia mea subită și, probabil, temporară pentru el. Cînd voi mai avea oare timp și dispoziție să-l recitesc? Așadar:

”[Tristano] se întinse pe pat în încăperea aceea atît de franciscană, dar care aparținea totuși unui palat aristocratic, o cameră modestă, cu o oglindă pătrată și cu un pat... [El] înțelese că sobrietatea franciscană a acelei camere era unicul mod prin care ea [o grecoaică, Mavri Elia, n. m.] se putea opune unei vieți mohorîte, trăită într-o lume mohorîtă” (Antonio Tabucchi, Tristano moare, traducere de Vasile Mitu, Iași: Polirom, 2009, p.27). Ca să fiu acrimonios, sintagma ”sobrietate franciscană” (cum altfel pot fi franciscanii dacă nu sobri?) nu este o asociere formidabilă, se putea găsi ceva și mai original, nu spun ”nu”. Este vorba însă de o odaie din Atena (loc în care călugării franciscani lipsesc, probabil, cu desăvîrșire) și, pentru acest cuvios motiv, sintagma lui Tabucchi mi-a rămas în memorie.

Pasajul de mai sus mi-a sugerat aproape instantaneu un altul, afin; nu conține vreun epitet monahal, dar, la fel, sugerează o virtute evanghelică. Să-l citim: ”Am aruncat o privire în jurul meu. O odăiță minusculă, amenajată cu o sobrietate lapidară: o masă, un scaun, un pat...” (Milan Kundera, Gluma, traducere de Jean Grosu, București: Editura Univers, 1992, p.124). Numai odaia unei fecioare poate arăta așa.

N-am întîlnit deocamdată nici o asociere deșteaptă, care să cuprindă epitetul ”benedictin”. Toată lumea spune ”răbdare (sau minuție) benedictină”, dar asta nu înseamnă mare brînză (a se vedea alineatul următor!). Sintagma a devenit deja un clișeu hidos. Poetul Mihai Ursachi o folosea încă la începutul anilor 70, în batjocură, cu privire la bețivii care nu se mai dau duși dintr-o cîrciumă...

Apropo de benedictini. Într-o abație din Quebec, călugării produc o varietate de brînză (”blue cheese”), numită ”benedictină”. Este, desigur, o brînză eremitică, spirituală, cu foarte puține calorii. Dacă gustați o bucățică din numita brînză benedictină, cereți neapărat și un păhărel de Benedictină. Este un lichior gălbui, din plante, mai presus de orice superlativ. Nu veți regreta.

Despre Constantin Noica s-a zis adesea că te întîmpina cu un ”surîs iezuit” (adică viclean, ipocrit, nesincer etc.). Cînd ne-am întîlnit, mie nu mi s-a părut deloc așa. Ca adverb, ”iezuit” apare într-un vers de Emil Brumaru: ”Ciuperci umplute iezuit cu greieri” (”Ea stăpînește”, in Commedia dell'Arte, Editura LiterNet, 2006, p.11). Ca locuțiune adjectivală, îl întîlnim, bineînțeles, la Joyce: ”glumele tale lugubre de iezuit” (James Joyce, Ulysses, traducere de Mircea Ivănescu, București: Editura Univers, 1984, vol. 1, p.21).


2. În fine și fără legătură cu restul, un epitet livresc, mai rar la prozatori (mai frecvent la critici și eseiști), am identificat în fraza următoare: ”Soarele încă strălucea, albastrul cerului era cristalin, de o trufie emersoniană, dar eu mă simțeam ca un ticălos” (Saul Bellow, Darul lui Humboldt, traducere de Antoaneta Ralian, București: Editura ART, 2012, vol. 1, p.194).

Despre Ralph Waldo Emerson (1803 - 1882), probabil la el face aluzie Saul Bellow, nu știu decît un amănunt destul de ciudat, fiindcă n-ar trebui să-l știu, de fapt. Poetul american (dar a fost și filosof, și orator) nu face parte din cercul preferaților mei, nu l-am citit cu atenție, nu poți citi absolut tot,,, Tot ce cunosc din Emerson se rezumă, deocamdată, la niște eseuri în care exaltă Intuiția, Incoerența, Geniul, Natura, Experiența etc. Emerson era prețuit de Oscar Wilde, care, în De profundis, îl citează aprobativ*, de Marcel Proust, care îl menționează în eseul despre lectură (prefața la cartea lui John Ruskin, Sesam și crinii) și, bineînțeles, de Jorge Luis Borges care îi prețuia deopotrivă pe toți. Și pe Oscar Wilde, și pe Marcel Proust, și pe Ralph Waldo Emerson. Avea un suflet încăpător...

Și mai știu un amănunt, mi-am amintit de el chiar acum, nu mai puțin ciudat decît primul. Emerson a fost un scriitor anti-livresc: am mai întîlnit această specie de literați, nu este cîtuși de puțin nouă. Poeții sînt cei mai severi inamici ai cărților (se gîndesc cu siguranță la scrierile celorlalți), cei mai inspirați proroci ai experienței, ai trăirilor ferine, ai senzațiilor virginale, deși viața lor este la fel de lipsită de conținut și de fadă ca și a celor mai banali cititori de poezie.

Nu cred că Ralph Waldo Emerson a făcut excepție de la această regulă. Nici Walt Whitman care a afirmat cam același lucru n-a făcut. Și, la urma urmei, nu-mi explic prea ușor de ce lectura m-ar transforma într-un individ livresc, iar scrisul însuși l-ar lăsa pe poet fraged și nealterat...

Mă întorc la avertismentul lui Emerson. Iată ce spune Borges că a spus Emerson într-un eseu: ”Să fim cu băgare de seamă, viața însăși poate deveni un lung citat”. Să ne mulțumim atunci să cităm numai propoziții laconice. Cu toate acestea, problema cea mare nu este cît de lungi sînt citatele, unii au memorie bună și pot recita cărți întregi, alții nu rețin nici măcar un vers de 7 silabe.

S-ar putea, mă gîndesc, ca Emerson să se refere la ceva diferit. Nu la repetarea pe de rost a unor pasaje din înțelepți, cînd e cazul, și cînd nu e cazul, nu văd nimic rău în asta, sînt și înțelepții buni la ceva, dar la repetarea mecanică a unui mod străin, inautentic de a fi (și de a gîndi lumea). Cităm adesea viețile altora (viețile sfinților la modă, viețile starurilor sacre, nu contează), le repetăm / imităm mecanic, devenim un lung citat din alții, în loc să formulăm - mai bine sau mai rău, după puteri și inspirație - propriile noastre vieți mărunte și lipsite de orice sfințenie, pe care nu le va cita nimeni.

Și încă un lucru, un loc comun, ignorat de mulți cititori benedictini: a cita nu înseamnă cîtuși de puțin a gîndi, cînd citezi, din filosofi, îndeosebi, este aproape imposibil să reflectezi. Ți se întunecă mintea. Te ia cu vertij. Efortul este pur și simplu traumatizant. Să evităm, deci, o atare confuzie; mai întîi să gîndim (pre cît ne stă în putință) și abia apoi să cităm. În acest sens, avertismentul lui Emerson este îndreptățit. Dar numai în acest sens.

Asta-i tot. Poate vreun cititor cucernic a avut (va avea) mai mult noroc decît mine.

O notă pe aceeași temă, Omul-citat, aici.

3. Iată, de pildă, ce poate descoperi un cititor cucernic cu mult timp la dispoziție: ”Fruntea benignă a bibliotecarului puritan se aprinse trandafirie de speranță” (Joyce, 1, p.234). Este drept că la puritani nu prea sînt monahi...

Și dacă nu se dă bătut și caută în continuare, este imposibil să nu descopere că poetul Jules Laforgue îl socotea pe un anume Charles Ephrussi, crtic și colecționar de artă, un ”dandy benedictin” (cf. Edmund de Waal, Iepurele cu ochi de chihlimbar. O misterioasa moștenire de familie, traducere de Ioana Aneci, Iași: Polirom, 2014). Unii au pretins că numitul Charles Ephrussi ar fi fost modelul lui Swann al lui Proust.


P. P. S. Francisco de Zurbarán (1598–1664): Autoportret (Saint Luc en peintre, 1635 - 1640), detaliu.

Niciun comentariu: