miercuri, 9 iulie 2014

Eczema


Ideea de a scrie pentru o recompensă, pentru notorietate, pentru faimă, vîlvă, glorie, pentru reputație i-a fost complet străină lui Flaubert. Îl cred pe cuvînt, cînd declară (și nu o singură dată): ”Am abandonat orice idee de vîlvă”.

În realitate, Flaubert a scris (numai și numai) pentru euforia solitară pe care o trăia, uneori, cînd era mulțumit de munca lui, cînd termina o frază printr-un adverb, cînd reușea o propoziție simplă (de felul ”El ieși”), cînd elimina dintr-o frază un ”care” (sau un ”că”).

Scrisoarea către Louise Colet din noaptea de 24 aprilie 1852 este cea mai bună mărturie. Există, se vede, fericire și în singurătate, o fericire egoistă, avară: ”Am întrevăzut cîteodată (în zilele mele mari cu soare), la lumina unui entuziasm care îmi înfioară pielea de la tălpi pînă la rădăcina părului, o stare de spirit astfel superioară vieții, pentru care gloria n-ar fi nimic, și chiar fericirea inutilă” (p.108, 24 aprilie 1852, către Louise Colet)..

A scrie cu un scop străin scrisului (a scrie, repet, pentru faimă, a scrie pentru un cenaclu, pentru un grup de fani, a scrie pentru un premiu academic, pentru omenire) era în ochii lui Flaubert cea mai proastă opțiune posibilă într-o viață de scrib. Nu-ți poți sprijini bucuriile (fericirea, cu un cuvînt desuet și ieșit din vocabularul filosofilor) pe ceva care nu depinde cîtuși de puțin de tine. Stoicii au constatat primii asta.

Flaubert nu scria greu decît pentru că voia să scrie greu. În fond, scria lesne și repede. Corespondența lui este o dovadă suverană. În cîteva ceasuri, dincolo de miezul nopții, acoperea zece pagini pentru Louise Colet. Îi refuza adeseori rugămințile de a se întîlni într-un hotel obscur și mizer, la mijlocului drumului dintre Rouen și Paris (numai o oră de mers cu trenul și pentru unul, și pentru altul), în localitatea Mantes, dacă nu mă înșel. Îi scria, în schimb, aproape zilnic (în ceasurile nopții, după ora 1), epistole de o mare frumusețe. Dar de văzut, nu voia s-o vadă. Bărbații sînt ciudați, cînd nu sînt idioți de-a binelea...

Deci, Flaubert scria, în fond și la urma urmelor, cu ușurință. La Madame Bovary și la celelalte romane, la povestirea Un coeur simple, înainta cu o exasperantă (pentru editorii săi) lentoare, dintr-un soi de egoism al voluptății. Trăise euforia în scris. Voia să o repete. Numai așa îmi explic ”chinurile” stilistice ale prozatorului (devenite proverbiale).

Tipărirea romanelor îl lăsa rece. Zarva nu-i spunea nimic. În definitiv, nu pentru asta muncise. A făcut un atac cerebral la nici 59 de ani. Și-a trăit viața ca un ”un urs în peșteră”, ca o ”stridie” (sînt termenii lui), scriind și recitînd ceea ce scria, izolat în pavilionul din cătunul Croisset, pe malul Senei. Mă întreb dacă merită să trăiești așa, refuzînd aproape totul. Nu găsesc nici un răspuns acum. Și nu e prima dată cînd mă întreb...


Cîteva citate din volumul 4 de Opere, Flaubert, Corespondență, traducere de Liliana Alexandrescu-Pavlovici, București: Editura Univers, 1985.

”Iată-mă din nou la Croisset, lîngă foc, eu însumi buturugă. Stau aplecat peste masă și scriu cu îndîrjire. Am abandonat orice idee de vîlvă. Ce fac e pentru mine, numai pentru mine... Nimic mai monoton decît viața mea; se scurge mai uniformă decît rîul care-mi trece pe sub ferestre... Am îmbătrînit mult în raport cu o grămadă de lăcomii a căror satisfacere, altădată, mi se părea indispensabilă. Și pe urmă tot repetînd că strugurii sînt acri, nu ajungi s-o crezi? Așa că trăiesc de pe o zi pe alta, lucrînd ca să lucrez, fără un plan de viață, fără proiecte (am făcut prea multe proiecte), fără vreun chef anume, decît să scriu mai bine” (p.99, 17 ianuarie 1852, scrisoare către Ernest Chevalier).

”A voi să placi înseamnă a te înjosi. Odată ce publici, cobori din operă. Gîndul de a rămîne toată viața complet necunoscut nu mă mîhnește deloc” (p.100, 3 aprilie 1852, către Louise Colet).

”Peste un sfert de oră, s-a schimbat totul; îmi bate inima de bucurie. Miercurea trecută am fost obligat să mă scol să-mi caut batista; îmi curgeau lacrimile pe obraz. Mă înduioșasem eu însumi scriind, aveam o voluptate plină de delicii, izvorîtă și din emoția ideii mele, și din fraza care o exprima, și din satisfacția de a o fi găsit... Sînt, în ordinea asta, emoții mai înalte: acelea în care elementul sensibil nu intră cu nimic. Ele depășesc atunci virtutea în frumusețe morală... Am întrevăzut cîteodată (în zilele mele mari cu soare), la lumina unui entuziasm care îmi înfioară pielea de la tălpi pînă la rădăcina părului, o stare de spirit astfel superioară vieții, pentru care gloria n-ar fi nimic, și chiar fericirea inutilă” (p.108, 24 aprilie 1852, către Louise Colet).

”Să fiu cunoscut nu e principalul meu interes, așa ceva nu satisface total decît foarte mediocrele vanități... Celebritatea cea mai completă nu-ți potolește neliniștea și mori aproape întotdeauna în nesiguranța propriului tău renume, dacă nu ești un nătărău. Așadar, faima nu te clasează mai mult în propriii ochi decît obscuritatea. Țintesc mai sus, să-mi plac mie însumi” (p.117, 26 iunie 1852, scrisoare către Maxime du Camp).

”Îmi vorbești iar, sărmană, dragă Louise, de glorie, de viitor, de aclamații. Acest vechi vis nu mă mai stăpînește... Nu fac aici paradă de falsă modestie; nu, nu cred în nimic. Mă îndoiesc de toate, și ce importanță are? Sînt resemnat să muncesc toată viața ca un negru fără nădejdea vreunei recompense. O eczemă pe care o scarpin, asta-i tot... Și apoi chiar admițînd ipoteza succesului, îți dă el vreo certitudine? Dacă nu ești un cretin, mori întotdeauna în incertitudinea propriei valori și a valorii operelor tale” (p.129, 19 septembrie 1852, către Louise Colet).

P. S. În imagine: Bernardo Luini (1480 - 1532): La Modestie et la Vanité.

3 comentarii:

Carmen-Maria Mecu spunea...



Merită să scrii pentru bucuria de a scrie.
Departe griva de iepure, că nu-s Balzac, dar așa cred și eu, un ronțăitor de hârtie oarecare.

Carmen-Maria Mecu spunea...

ERATA, CU VESELIE

Desigur, aici FLAUBERT nu sunt.
Da nici Balzac.

Jocurile distrugătoare de imagine ale minții!

Valeriu Gherghel spunea...

Ce mi-e Balzac? Ce mi-e Flaubert? Niste maniaci ai scrisului :))