duminică, 27 iulie 2014

Don Quijote călare pe motocicletă


Robert M. Pirsig, Zen și arta reparăriii motocicletei. O investigație asupra valorilor, traducere de Bogdan Perdivară, Iași: Polirom, 2013, 411p., 39, 95 lei.


Avertisment: dacă nu vă interesează filosofia, nu deschideți această carte. Dacă vă interesează, începeți de la pagina 130...


Cînd am primit cadou această carte, în vara anului trecut, într-o zi de neuitat, așa cum, din păcate, numai nopțile pot fi uneori (cînd dormi bine), donatorul m-a privit semnificativ în ochi și mi-a șoptit misterios: ”Iată o carte numai bună pentru tine. Și tu pentru ea. Totul vă unește și nimic nu vă desparte. Este un roman metafizic”. Cu asta m-a dat gata. M-a luat prin surprindere. Ca să fiu franc, nu mă așteptam.

Din păcate, nu-mi plac combinațiile de nici un fel, nici în arta culinară, nici în spirtoase, nici în vestimentație: chiar azi am văzut cu oroare, într-o fotografie contemporană cu noi, un individ în bocanci, blugi, brîu lat de piele peste o cămașă rusească, fără guler (din aia de care purta Tolstoi la bătrînețe), totul aflat sub un cap mai mult pătrat decît oval, chel și cu o barbă răsfirată artistic în toate direcțiile, dar mai ales în jos, fiindcă legea gravitaței funcționa și în cazul bărbii lui. Individul, zice-se, ar fi un artist important. Să fie sănătos și inspirat. Eu n-aș cuteza să mă deghizez în asemenea hal. N-am curajul lui. Îmi lipsește nebunia necesară, geniul. Și, oricum, dacă este ceva de capul tău, asta trebuie să rezulte din ceea ce faci, nu din ceea ce porți...

Firește, amestecul nu-mi place nici în proză. Consider că un roman trebuie să fie un roman și o carte de filosofie o carte de filosofie. Punct.

Să dau un exemplu. Cînd este biografie ușor modificată în scopul de a evita un proces de calomnie, autoficțiunea e zero. Cînd este cu adevărat ficțiune, ca la Borges, autoficțiunea e autentică. Dar autobiografia care se pretinde ficțiune nu devine niciodată autoficțiune, rămîne o vorbire fără haz despre un autor, de obicei, exhibiționist. Deci, nu-mi place amestecul.

Iată motivul pentru care am amînat cu un an lectura cărții lui Robert. M. Pirsig. Acum cîteva zile, am luat-o din raft și, cît mi-am fiert cafeaua, am citit cîteva pagini din introducere. Ceea ce am citit mi s-a părut interesant, era o discuție cu privire la narațiunile la persoana întîi.

Autorul mai trăiește, are 86 de ani. A fost un copil-minune, nu și-a terminat studiile universitare (biochimie, dacă am reținut bine), s-a înrolat în armata americană, a stat doi ani în Coreea de Sud, s-a întors, și-a continuat școala, a făcut jurnalism și filosofie și apoi a predat o vreme ”creative writing” (o specialitate a americanilor) pînă a făcut o cădere nervoasă, a fost diagnosticat, horribile dictu, cu un soi de paranoia schizofrenică și supus unei ”terapii electroconvulsive” (sic!). Și-a revenit și s-a apucat de scris. Dar nu și-a făcut o meserie din asta. Nu și-a exploatat succesul.

În 1974, a reușit să publice (după 121 de încercări, toate editurile îi mulțumeau frumos, dar îi respingeau volumul) Zen și arta reparării motocicletei. Citesc în porții de 30-40 de pagini pe zi. Nu mă grăbesc. Am tot timpul înainte. Iar ceea ce citesc chiar îmi place. E vorba, am impresia, de o autoficțiune-autoficțiune.

Protagonistul romanului rătăcește în vacanțe împreună cu fiul lui, Chris, și cu încă o pereche, soț și soție, prin America, pe o motocicletă meseriașă, uneori e obligat s-o repare, dar de cele mai multe ori, nu. Este un om (eroul) care a meditat la o mulțime de probleme actuale (actuale în 1974, actuale și azi) și vorbește în limbajul cel mai accesibil despre ele. Și-a păstrat facultatea mirării. După o vîrstă, oamenii nu se mai miră de nimic. Este un ciudat simpatic, ca și autorul, și nu e deloc plicticos. Volumul a fost comparat cu Moby-Dick, probabil din pricina digresiunilor. Mie îmi evocă, mai degrabă, peregrinarea și discursurile lui Don Quijote.

Cartea lui Pirsig a avut un enorm succes în State. În 1991, autorul a mai publicat una, o continuare: Lila: An Inquiry into Morals.


3 comentarii:

florina pirjol spunea...

Pai nu amanati part II, ca eu abia o astept :)
N-am mai citit texte asa de vii si de spumoase de la 'pastilele' lui Claudiu Constantinescu din Dilema... cronichetele alea scurtissime in care - nu stiu cum! - reusea sa zica o groaza de lucruri si sa te faca knock out rapid.
Sa stiti ca al dvs e singurul blog pe care-l citesc si nu ma plictisesc groaznic. Mai citeam blogul par Ioan-Florin Florescu, cel cu Septuaginta, il stiti precis... dar n-a mai postat nimic de luni intregi.
Nu va doresc inspiratie, va doresc ce va doriti dvs! :)

florina pirjol spunea...

Malentendu.
Quote din commentul de mai devreme: "al dvs e singurul blog pe care-l citesc si nu ma plictisesc groaznic".

Dom'le, ce-ti fac cuvintele astea, ptiu! Rectific, nu ma plictisesc deloc textele blogului dvs., ca se intelege ca restul ma plictisesc groaznic, dar al dvs... moderat. Nasol, mi se trage de la prea mult somn.

Valeriu Gherghel spunea...

:)

Nu prea am timp de citit, Florina. Pe 15 septembrie, tre sa predau cartea. Și chiar pe 15 s-ar putea sa fie cam tarziu. Caci as vrea sa apara inainte de Gaudeamus.

Oare ce-mi doresc? M-ati pus pe gînduri :))

Multumesc pentru incurajări.

Jur, Zen si arta repararii... este chiar autofictiune, știu ca va intereseaza...