miercuri, 23 iulie 2014

Benedikt și alfabetul vieții


Stră-stră-strănepotul lui Petrușka nu poate fi altul decît Benedikt, personajul principal din romanul Tatianei Tolstaia, Zâtul. (Puteți citi o recenzie a cărții aici).

După ce se însoară cu preafrumoasa Olenka, fiica Sanitarului Șef, cititul devine unica pasiune a lui Benedikt, unica lui ocupație: fixul lui cel mai fix. Uită subit de nevastă. Renunță la meseria de scrib. Nu mai iese din odaie, nu se mai scoală din pat, nu mai mănîncă, nu mai doarme, nu se mai uită pe geam, nu mai vorbește cu cei din jur, nu dă atenție comentariilor, insinuărilor, răspunde la întrebări monosilabic sau nu răspunde deloc. S-a închis perfect în pasiunea lui maniacală. S-a acoperit de cărți. Nimic nu mai poate pătrunde pînă la el.

În fond, cu excepția cărților, nu-l mai interesează nimic altceva. Citește neîntrerupt, pagină după pagină, carte după carte, fără să-i placă una mai mult (sau mai puțin) decît alta, fără să judece, cu egală disponibilitate, cu egală bunăvoință, cu egală incomprehensiune: ”stătea cu gura căscată ca să gîndească mai cu spor și tot nu pricepea” (p.262). Nu meditează niciodată la ceea ce citește, pricepe tot (instantaneu), sau nu pricepe nimic (tot instantaneu). Benedikt nu pricepe nimic.

În definitiv, cititor nu te naști. Devii prin învățare, prin exercițiu. Pe Benedikt, din păcate, nu l-a instruit nimeni. I-ar fi putut cere ajutorul bătrînului Nikita Ivanîci, păzitorul focului, Fochistul Șef. Nu i l-a cerut niciodată. N-a fost curios. În fond, Benedikt nu citește din curiozitate, ca să afle ceva. Nu are întrebări. Asemenea lui Petrușka, pe el îl pasionează numai și numai actul cititului în sine, operațiunea pur mecanică de a citi.

Nikita Ivanîci îl avertizase, fără folos: ”Nu știi să citești cu adevărat, cartea nu-ți este de nici un folos, nu e decît un freamăt, o culegere de litere. Alfabetul vieții, pe ăsta nu ți l-ai însușit” (p.248).

Timpul trece, oamenii îmbătrînesc, frumoasa Olenka se plictisește de moarte și îl înșală cu una dintre slugi (un fost Degenerat!), dar Benedikt nu este în stare să observe și nici nu vrea. Nu-i pasă. Urmărește un singur scop: să epuizeze biblioteca socrului, mulțimea cărților ”arhetipărite” din casa în care s-a mutat. Cînd o termină, după cîțiva ani, este cuprins, firește, de urîtul ”metafizic”. Se confruntă din nou cu ”felosofia”. Și va ucide pentru a-și procura alte cărți.

Lectura lucrează, în cazul lui Benedikt, ca un drog: ”[Cînd citești] ți se usucă gura, îți bate inima, ți se încețoșează ochii: nu vezi decît cartea, și paginile ei se întorc, se întorc întruna. Ce se întîmplă în jurul tău nu vezi, iar dacă vezi, oricum nu are nici un sens! Sensul este acolo, în carte; numai ea e adevărată, vie, iar lavița, taburetul, camera, socrul și soacra, nevasta, ibovnicul său - ei nu sînt vii, sînt desenați! Sînt niște umbre fugare!” (p.257).

Pentru Benedikt, de la un moment înainte, a trăi înseamnă a citi, a străbate cu ochii un număr cît mai mare de cărți, totalitatea lor, cercul lor, dacă ar fi cu putință. Dar pentru același Benedikt, a citi nu înseamnă a înțelege. Pentru el, ca și pentru bravul Petrușka, înaintea lui, a citi înseamnă literalmente a citi. Benedikt gîndește tautologic. A înseamnă întotdeauna doar A. Dincolo de sensul literal, el nu poate să treacă. Să vedem un mic exemplu de interpretare rudimentară: ”De ce se mai numește viața spirituală și viață superioară? Deoarece cărțile se pun cît mai sus, la etajul superior, pe raft” (pp.262-263).

În finalul cărții, după Revoluție (adică după asasinarea Mîrzacului Suprem, a lui Fiodor Kuzmici), găsim un Benedikt neschimbat, fericit, euforic. Personajul descris magistral de Tatiana Tolstaia în Zâtul nu are evoluție (chiar dacă a făcut aproape de unul singur o Revoluție):

”Benedikt mînca prăjituri cu gem și citea revista Creșterea cailor. Citea liniștit, cu plăcere: avea un întreg coridor cu reviste din astea, îi ajungeau pe o sută de ani. Citea din revistă, apoi un pic din Odiseea, apoi niște Yamamoto, sau Corespondență din două colțuri, sau versuri, sau Îngrijirea încălțămintei din piele, sau Sartre - ce voia, aia citea, avea de toate aici, la îndemînă...” (pp.285-286).

Vă amintiți pagina din Suflete moarte de N. V. Gogol? Petrușka nu citea altfel...

P. S. Am citat din Tatiana Tolstaia, Zâtul, traducere de Luana Schidu, București: Editura Curtea Veche, 2006.

Niciun comentariu: