vineri, 4 iulie 2014

Akropolis


Cînd am urcat pe Acropole, într-o zi foarte luminoasă de februarie, și am văzut templele și statuile (Erechteion, Parthenon), mi-am pus o întrebare simplă, o întrebare pe care nu mi-o pusesem pînă atunci. Bine, bine, și grecii ce făceau aici? Cum se manifesta pietatea lor? Aveam bănuieli, dar nu citisem nimic precis. Nu mă interesase problema.

Răspunsul pare extrem de banal. Grecii nu făceau aproape nimic. Intrau în templu, spuneau o rugăciune, o formulau chiar atunci, încă nu apăruseră rugăciunile de-a gata, și plecau senini acasă. Oamenii se bucurau, erau veseli, destinși. Nu aveau sacerdoți. Nu-i supraveghea nimeni. Lăsau o ofrandă de fructe și flori...

Gianni Vattimo a predicat, în secolul 20, o ”gîndire slabă”, dar s-a săturat foarte rapid de ea și a trecut la ”gîndirea forte” a marxismului, semn sigur de imbecilitate (în sensul etimologic, superior, nobil, al termenului). La bătrînețe, omul vrea certitudini, dogme.

În deosebire de evrei, grecii aveau - acum 2500 de ani - o ”pietate slabă”.

Istoricii au constatat că Misterele de la Eleusis (misterele despre care nici un grec nu cuteza să vorbească) nu erau nici ele mare lucru. Nu se întîmpla nimic spectaculos, nimic înfricoșător, nu tremura nimeni, nu-și lovea nimeni capul de pereți. Aristotel însuși a fost dezamăgit: numai atît?

Relația încordată cu divinitatea vine din altă parte: de la evrei. Yahweh este adesea mîniat pe poporul lui, este un ”Dumnezeu gelos”, se înfurie, pedepsește, se îndură de cine vrea să se îndure și are milă de cine vrea să aibă milă. Dumnezeul furios și arbitrar al evreilor a fost moștenit de creștini. Pietatea s-a birocratizat. Au apărut vicarii, arhiepiscopii, paracliserii, mediatorii, popii. Rugăciunea a devenit liturghie dirijată de funcționari posomorîți.

Să schimbăm decorul.

M-am uitat chiar azi la niște poze. Am văzut un chip cunoscut, o grădină. Un edificiu mai degrabă modest. Era un templu din Japonia. Cineva prindea pe un perete de lemn (în Japonia toate templele sînt de lemn) un bilețel pe care scrisese o dorință. Asta e tot ceea ce trebuie să faci într-un templu. A, și mai trebuie să faci ceva: să fii cît se poate de destins.

Îți (s)pui o dorință, o scrii pe o hîrtie și o lași acolo. Dacă zeii își vor găsi timp (oricum, au o eternitate la dispoziție), o vor citi...


P. S. Cîteva citate din Robert Flacelière, Viața de toate zilele în Grecia secolului lui Pericle, București: Editura Eminescu, 1976.

Religia grecilor este una ”fără dogmă și fără carte sfîntă” (p.240).

Și: ”preoții nu aveau nevoie de 'chemare', ei erau magistrați ai cetății” (239).

Și: ”Cultul este format în esență din rugăciuni, din sacrificii și din purificări. Rugăciunea se face de obicei în picioare, cu brațele ridicate spre cer, cînd e adresată lui Zeus sau celorlalte divinități cerești, cu brațele lăsate în jos, spre pămînt, cînd e adresată lui Hades sau celorlalte divinități din infern” (241).

Și încă: ”Ofrandele care însoțesc în mod normal rugăciunea pot fi o libație de vin sau de lapte, sau pot consta din cîteva prăjituri și dulciuri (pelanos) așezate pe altar, din legume și din primele fructe din orice recoltă” (p.241).

P. P. S. În imagine: cîntăreț din aulos.

2 comentarii:

heraasku spunea...

of, of... doar atat?!:-)

Valeriu Gherghel spunea...

Doar atat :)