miercuri, 16 iulie 2014

Ah, nu-mi plac cărţile...


Max Blecher, Inimi cicatrizate, București: Editura ART, 2009, 208p., 24, 9 lei.

Romanul lui Blecher circulă și pe Internet. A intrat, cum ar veni, în ”domeniul public”, aparține poporului, lumpenproletariatului intelectual, liceenilor. Am găsit o versiune aici, pe ro.wikisource.com, fără paginație, fără adnotări și explicații, fără vreo garanție de acuratețe. Oare textul reprodus îi aparține cu adevărat lui Max Blecher? Nu știm. Nu vom ști. Putem verifica numai dacă avem în bibliotecă o ”ediție pe hîrtie”...

Nu poți cita dintr-o astfel de ”carte”. Nu are paginație, secțiuni, textul este continuu, o întindere de cuvinte; de la început pînă la sfîrșit, nici o diviziune, nici un reper. Să nu mint, totuși: cifre latine marchează cele 5 părți ale romanului. Este un fel de PDF care nu e PDF. Este ceva și, totodată, nu este nimic. Totul e otova, ”o linie oablă, oablă, care mere și mere și mere și iarăși se-ntoarnă ghe unghe o purces”. Știu și site-uri (foarte vizitate) unde cărțile ”electronice” arată la fel.

O astfel de ”carte” nu poate fi de nici un folos. Nimic și nimeni n-o autorizează. Textul plutește în derivă pe oceanul Internetului, ca o corabie fără pilot. Oricum ar fi, cred că romanul lui Max Blecher nu mai poate interesa astăzi decît într-o ediție critică. Îi urez, așadar, spor la muncă istoricului și criticului literar Doris Mironescu, care pregătește o astfel de ediție.

În consecință, recomand ediția de la ART, pe hîrtie, sau aceea de la Aius & Vinea, din 1999, mai veche, fiindcă eu unul nu concep o carte pe care să n-o pot sublinia. Și veți vedea imediat, am subliniat un pasaj destul de consistent.

Nu voi face o recenzie. Toată lumea cunoaște romanul lui Blecher. Este biografia unui student bolnav de morbul lui Pott, tuberculoză la coloana vertebrală, student găzduit în sanatoriul din Berck-sur-Mer, situat lîngă Calais, aproape de marea Mînecii și aproape de Coasta de Opal. Acolo a stat o vreme și Max Blecher. Atmosfera din Inimi cicatrizate aduce aminte, bineînțeles, de aceea din Muntele vrăjit. În romanul lui Thomas Mann, este, parcă, mai multă seninătate decît aici.

Protagonistul se numește Emanuel. Merge în restaurantul sanatoriului. Un prieten îi prezintă o femeie. Femeia îi împrumută o carte. Seamănă cu Clawdia Chauchat din Muntele vrăjit. Același chip de orientală: ”[Isa] Avea în îmbrăcăminte și în gesturi un rafinament atît de ascuns, încît putea fi luat drept cea mai banală simplicitate. Îl intrigară mai ales trăsăturile bizare ale obrazului ei cu pomeții foarte ridicați, ceea ce îi dădea un vag aer mongol, și părul în franjuri pe frunte, tăiat scurt, ca la chinezoaice (mai tîrziu află că se născuse într-o colonie din sudul Asiei și că mama ei fusese metisă). Avea un ten palid însă nicidecum anemic, s-ar fi zis luciul mat al unei pietre gălbui îndelung șlefuită”.

Veți găsi în pasajul transcris mai jos un amestec - întru totul veridic - de bibliofilie și bibliofobie. Isa este o bibliofilofobă, o bibliofobofilă, o filobibliofobă. Ca noi toți, de altfel. Cine iubește cărțile fără să se teamă de ele? Cine nu le urăște măcar un pic? Mulți cred (și spun) - și noi împreună cu ei - că a citi înseamnă a refuza Viața vie, a te așeza precaut la marginea curentului vital, a privi mefient, de la mare depărtare, ceea ce ar trebui trăit nemijlocit. Din păcate, nemijlocit nu putem trăi decît foarte puține lucruri.

Reproduc pasajul din Inimi cicatrizate, partea a III-a, după ediția din 1999*. Emanuel a terminat de citit cartea (poemele contelui de Lautréamont), o înapoiază Isei și îi face o vizită:

”În toată odaia nu exista nici un ornament. Un singur vas enorm de cristal conținea conuri uscate de brad, pe un dulăpior. Emanuel, mulţumind pentru carte, fu mirat cã nu vede nicăieri vreo bibliotecă sau măcar vreun volum.
- Ah, nu-mi plac cărţile!... O carte nu e nimic, nu este un obiect, spuse Isa. E ceva mort... care conţine lucruri vii, ceva ca un cadavru intrat în putrefacţie în care foşnesc mii de gîndaci. Toate cărţile le ţin în odaia de alături a îngrijitoarei mele, într-o ladă sub pat. Şi adăugã pe şoptite ca o mărturisire:
- Mi-e ruşine de faptul că a trebuit sã cunosc viaţa numai din cărţi...” (p.184).

* Blecher, Max, Întîmplãri în irealitatea imediatã. Inimi cicatrizate. Vizuina luminatã, Craiova & București: Aius & Vinea, 1999.

P. S. Marie-Augustin Zwiller (1850 - 1839): La liseuse.

Niciun comentariu: