duminică, 29 iunie 2014

Zâtul


Tatiana Tolstaia, Zâtul, traducere din limba rusă de Luana Schidu, București: Editura Curtea Veche, 2006, 300p.

Vreți o carte de un umor total, nebun? Vreți fantezie, ingeniozitate și inteligență? Într-un cuvînt, vreți să citiți o capodoperă? Atunci cumpărați negreșit Zâtul Tatianei Tolstaia (n. 1951), stră-stră-strănepoata lui Lev Nikolaevici Tolstoi și a lui Aleksei Tolstoi (fiul fiului lui Lev Nikolaevici).

În librării, Zâtul costă 25 de lei. Am verificat. Se mai găsește, deși au trecut 8 ani de la apariția romanului. Cărțile se vînd greu în România, mai ales dacă sînt semnate de autori ruși. Pesemne că Putin, slăvit fie-i numele, dăunează grav cititului. Cititorii de la noi au aversiuni străvechi. La anticariat, Zâtul costă numai 20 de lei. Nu știu cum aș putea caracteriza mai bine acest roman. Este o distopie blîndă, o ”distopie-vodevil” (în opinia criticilor anglo-saxoni), un basm grotesc.

Universul din Zâtul se reduce la o așezare de izbe mizeroase, cu cîteva mii de locuitori extrem de săraci, nu mai mare decît un cătun, numită Fiodor Kuzminsk, după numele Mîrzacului Suprem, Fiodor Kuzmici. Ocupațiile Marelui Mîrzac, slăvit fie numele lui, sînt două: compune decrete (de pildă, legiferează în ce zi începe Anul Nou, poate fi și în 1 martie, nu contează decît ceea ce-i trece prin minte, bunul lui plac complet arbitrar, adică oficial) și plagiază la întîmplare (fără să priceapă el însuși nimic) poeții, prozatorii și filosofii de dinainte de Prăpăd. Un atelier de scribi reproduce aceste broșuri. Protagonistul cărții, Benedikt, este unul dintre scribi.

Fiodor Kuzmici, slăvit fie numele lui, a inventat totul, așa se spune: roata de lemn, focul, blidele de piatră, sania, supa de șoareci etc. Iată ce cred supușii despre Marele Mîrzac: ”Zi și noapte, Fiodor Kuzmici nu doarme, tot merge încolo și-ncoace, mîngîindu-și barba stufoasă, făcîndu-și griji pentru noi, guguștiucii: sîntem mîncați, sîntem băuți, avem vreun necaz, vreo durere?” (18). Sună destul de familiar acest pasaj...

Societatea din Fiodor Kuzminsk s-a diferențiat de la sine: cei mulți (guguștiucii) muncesc fără să se întrebe de ce, abrutizați și pasivi. Bucuriile lor sînt minore, plate: să mănînce o supă de șoareci sau un foculeandru dulce și zemos, de ți se topește în gură. Dacă am înțeles bine, foculeandrul este o varietate de curmală radioactivă. Cîțiva, mîrzacii, îi strunesc pe cei mulți, împart salariile și ridică impozitele. Ei au privilegiul de a umbla în trăsuri și sănii trase de Degenerați, au robi și posedă case cu foișor. Există și o duzină de Foști: indivizi care au prins lumea de dinainte de Prăpăd, precum Fochistul Șef, Nikita Ivanîci, singurul individ care gîndește liber în această post-societate neolitică. Cuțitele sînt de piatră, ca și vasele. În Fiodor Kuzminsk, bineînțeles, gîndirea personală este un delict, o fărădelege.

Oamenii sînt inculți, naivi, rudimentari, superstițioși. Medicina se rezumă la cîteva descîntece. Toți cred în legende. La sud, trăiesc temuții ceceni. În pădurile din nordul așezării, s-ar ascunde făpturi malefice și viclene, precum Zâtul. E foarte periculos să fii în preajma lui. Nimeni nu l-a văzut vreodată aievea, dar lumea vorbește înfricoșată despre el.

Iată două descrieri ale acestei făpturi obsedante: ”La nord sînt păduri dese, cu arbori doborîți de furtună, cu ramurile atît de împletite între ele, că n-ai cum să treci: tufele spinoase ți se agață de haine, ramurile copacilor îți smulg căciula de pe cap. În aceste păduri, spun bătrînii, trăiește Zâtul. El stă pe ramurile întunecate și țipă sălbatic, jalnic: Zî-hîîîî! Zî-hî-hîîîîî! Nu-l poate vedea nimeni. Trece omul prin pădure și el hop! în ceafa lui. Și îl apucă de șira spinării cu dinții - hîrști! - și prinde cu ghearele vena cea mare și o sfîșie, și iese toată mintea din el. Și cînd se întoarce nu mai e același, nici ochii nu-i mai sînt la fel și merge la întîmplare, fără să știe încotro, de exemplu, ca somnambulii care merg în somn la lumina lunii” (7).

A doua: ”Benedikt aprinde o lumînare..., se așază la masă și își sprijină capul în mînă...; deasupra capului bîrne întunecate, dincolo de pereți vuietul pustietății de zăpadă, vuietul zâtului pe crengile întunecate ale desișului nordic: Zî-hîîîî! Zî-hî-hîîîîî! Se vaietă ca și cum ceva nu i-ar ajunge, ca și cum n-ar putea trăi dacă n-ar bea suflet de ființă vie, ca și cum n-ar avea liniște și foamea i-ar răsuci măruntaiele, și dă din capul lui invizibil, își întinde ghearele nevăzute, zgîriind cu ele aerul nopții, și plescăie din buzele flămînde, căutînd o ceafă caldă de om s-o sfîșie, să-i bea conținutul, să înghită ceva viu... Dă din cap și adulmecă, simte mirosul, sare de pe crengi și pornește, plîngînd și jeluindu-se: Zî-hîîîî! Zî-hî-hîîîîî!” (150).

Cînd cineva simte un gol în suflet, o sfîrșiere în măruntaie, se spune că i-a sărit Zâtul în ceafă. În realitate, îl chinuie ”felosofia”...

Acțiunea romanului se petrece la 200 de ani de la Prăpăd. Aluzia este, desigur, la catastrofa nucleară de la Cernobîl, din 1986. Oamenii sînt niște mutanți, toți au ”urmări”, consecințe, o anatomie stricată: unul își poartă urechile subsuoară, alții au nasuri pînă la pămînt, creste de cocoș, picioarele viitoarei soții a lui Benedikt, Olenka, fiica Sanitarului General, se termină cu ghiare. Protagonistul însuși are coadă.

O minoritate citește cărți adevărate, nu se mulțumește cu broșurile Mîrzacului Suprem, copiate de scribi pe coajă de mesteacăn și schimbate la piață pe șoareci. De la pasiunea oarbă pentru cărțile ”arhetipărite” pornește totul. Benedikt își descoperă patima pentru lectură, devine un bibliomaniac și vrea să-și procure tot mai multe cărți vechi. Are loc o lovitură de palat. Fiodor Kuzmici, slăvit fie numele lui, este ucis de Benedikt și înlocuit cu Sanitarul General.

Nu vă spun mai mult.

În limba engleză, titlul romanului este The Slynx. Publicația Times Literary Supplement a comparat-o pe Tatiana Tolstaia cu clasicii ruși și a văzut în Zâtul un roman de forța și energia ”poemului” scris de Gogol, dar neterminat, Suflete moarte.

Ca să fiu franc, nu mi s-a părut deloc o exagerare. Romanul e teribil. Voi reveni...

8 comentarii:

florina pirjol spunea...

Asa de tare ma bucur cand va citesc, nici nu va imaginati! Aveti o pofta de lectura care scoala din morti si o plictisita notorie ca mine (plictiseli artizanale, deh)... asa as vrea sa scriu si eu, sincer: viu si cu pasiune! Va felicit, cu o oarecare (plina de afectiune si complet benigna, va asigur) invidie :)

Valeriu Gherghel spunea...

Multumesc :)

Carmen-Maria Mecu spunea...

Tare mulțumesc.
Mă pun pe căutat.

Carmen-Maria Mecu spunea...

Mulțumesc. Mă pun pe căutat.

Valeriu Gherghel spunea...

Nu-i suficient, Carmen-Maria Mecu. :)

Trebuie sa va ridicati si sa mergeti la librarie...

Carmen-Maria Mecu spunea...

Iar când m-oi ridica...

vasilissa spunea...

Buna recenzia, de fapt, dozarea curiozitatii intru deschiderea apetitului. O singura problema am, de ce e important cum ii zice cartii in engleza, cind cartea a fost scrisa in rusa? Ca sa inclinam nitel balanta, cartii ii zice, la origine, Kîsi. :)

K.J. Mecklenfeld spunea...

Aha. Pusa pe lista. Acuma sa vad cum dau de ea de aici din Olanda :-)