sâmbătă, 14 iunie 2014

Șoarecele de bibliotecă


Elias Canetti (1905 - 1994) este autorul unui roman important, Orbirea (Die Blendung), despre un sinolog bibliomaniac. A scris cartea în 1931, dar a a publicat-o abia în 1935. N-am înțeles niciodată de ce, în traducere engleză, titlul romanului a devenit Auto-da-Fé. Nimic din ce a scris mai tîrziu (în special, teatru și eseuri) nu s-a ridicat la valoarea primei sale cărți.

În 1974, Canetti a adunat într-un mic volum, intitulat Das Ohrenzeuge (Ohrenzeuge este instrumentul auditiv, folosit de surzi), o sumă de portrete în linia ”caracterelor” lui Theophrast, din care nu lipsesc grotescul, absurdul, ironia și un ciudat ”amestec de fantastic și realitate”. În 1981, Elias Canetti a primit premiul Nobel pentru literatură.

Cîndva am tradus pentru Opinia studențească cinci caractere din cele cincizeci cuprinse în volum. Transcriu în seara asta unul singur (potrivit pentru un blog dedicat artei lecturii), cel intitulat

Șoarecele de bibliotecă

Șoarecele de bibliotecă citește toate cărțile, nu contează ce fel de carte, cu condiția să fie dificilă. Nu este mulțumit cu cărțile despre care se vorbește: trebuie să fie rare, uitate și greu de procurat. S-a întîmplat să caute un an întreg o carte, doar pentru că nimeni nu auzise de ea. A găsit-o în fine, o citește rapid, înțelege, reține și poate cita oricînd din ea. La 17 ani, arăta ca acum la 47. Cu cît citește mai mult, cu atît e mai stăpîn pe sine. Orice încercare de a-l surprinde cu un titlu eșuează; este la fel de bine pregătit în orice domeniu. Din pricină că există mereu ceva ce nu cunoaște, deocamdată nu s-a plictisit. Se ferește, totuși, să-și divulge lacunele, ca nimeni să nu i-o ia înainte cu lectura.

Șoarecele de bibliotecă arată ca o casetă care nu s-a deschis niciodată, pentru ca să nu piardă nimic. Se jenează să vorbească despre cele șapte doctorate ale sale și-și recunoaște doar trei; ar fi un fleac pentru el să obțină în fiece an un nou doctorat. E prietenos și vorbește cu plăcere; pentru a putea perora, lasă și pe altul să ia cuvîntul. Cînd spune: ”Asta nu știu”, este de așteptat din partea lui o prelegere amănunțită și doctă. Este expeditiv, întrucît caută mereu oameni noi care să-l asculte. Nu uită pe nici unul dintre cei care l-au ascultat; lumea lui constă din cărți și din auditori. Știe să prețuiască tăcerea celorlalți, el însuși tace cîteva momente înainte de a începe o nouă prelegere.

La drept vorbind, nimeni nu vrea să învețe ceva de la el, pentru că știe atîtea într-un mod cu totul deosebit. Nu pentru că nu s-ar repeta niciodată inspiră neîncredere, ci pentru că este întotdeauna deosebit pentru unul și același ascultător. Dacă n-ar spune mereu ceva deosebit, ar fi chiar amuzant. Este echidistant față de știința sa, totul contează, ar trebui să cauți îndelung ca să găsești la el ceva care să prețuiască mai mult decît altceva. Se scuză pentru timpul în care, asemenea oamenilor obișnuiți, doarme.

Cînd îl revezi după ani, aștepți încordat și-ți dorești să-l prinzi, în sfîrșit, cu o înșelăciune. Dar poți să-ți dorești mult și bine asta, deși vorbește despre ceva întru totul diferit, este același pînă la ultima silabă.

Uneori, s-a căsătorit între timp, alteori este din nou divorțat. Femeile dispar din viața lui; legătura a fost mereu o greșeală. Admiră oamenii care-l provoacă la întrecere și, odată întrecuți, îi aruncă la deșeuri. N-a fost niciodată într-un oraș fără ca mai întîi să nu fi citit totul despre el. Orașele se potrivesc cunoștințelor sale; confirmă ceea ce a citit despre ele, orașe despre care nu poți citi nimic par să nu existe.

Cînd se apropie de un inocent, rîde de departe. O femeie care țintește să se mărite cu el trebuie să-i scrie misive prin care să-l roage să-i dea informații. Daca femeia îi scrie suficient de des, șoarecele de bibliotecă îi cade în mreje și vrea să fie asediat de întrebările ei.

P. S. Carl Schleicher: Der Bücherwurm.

Niciun comentariu: