duminică, 15 iunie 2014

Scrisorile unui director al sectorului de săraci


Johann Gottfried Herder, Scrisori, traducere şi note de Cristina Petrescu, Bucureşti: Editura Univers, 1981, 428p. Preț promoțional: 9, 99 lei.

Herder s-a vrut multă vreme un ”predicator itinerant”, care vorbește mulțimii rătăcind călare pe asin. N-a fost cel mai adesea decît un ”superintendent” înecat în registre. Se aseamănă cu Montaigne, cel retras în Turnul castelului său, care judecă de la mare distanță oamenii cu o pasiune sceptică. Autorul se lamentează mereu că este un izolat, un fugar și un pelerin. Nu face însă nimic pentru a-și schimba situația, ba, mai mult, are grijă să-și diminueze corespondența, nu înainte de a se plînge că este ocolit și părăsit de prieteni.

Aduce și cu Rousseau. E un complexat cu măsură. Notează într-o scrisoare: ”am fost respins ca un ciumat, ca un impur de către o societate onorabilă”. Își găsește afinități și cu Sancho Panza. Pe Don Quijote nu-l simpatizează, pentru că este mult prea idealist și idealiștii riscă mereu să se facă de rîs. Herder preferă liniștea, e un hedonist casnic (mai puțin superficial, totuși, decît Michel Onfray). Elogiază într-o misivă ”funcția episcopală a gurii”, pomenind de cana uriașă cu care bea punch.

Profesor vagant, am văzut, n-a fost niciodată. A preferat să rămînă ”patronus al școlilor și directorul sectorului de săraci”, cum se numește în derîdere. Funcțiile acestea extravagante se pare că nu erau tocmai prost remunerate. Herder se ferește mereu de exaltări. La Goethe îi displace tocmai firea înclinată spre nestatornicie. Caută să-l disciplineze conform dictonului ockhamist, pe care îl traduce astfel: ”limitează-te pentru ca să pătrunzi mai adînc”. Intenția pedagogică nu-l părăsește nici un moment. Scriitorul a lucrat mereu ”cu sentimentul scopului”.

Despre sine vorbește întotdeauna cu o desăvîrșită umilință. Prin 1763, se recomandă ca un ins ”învrednicit cu studiul înțelepciunii lumești și al învățăturii divine”. A sa Filosofie a istoriei o prezintă cu aceeași ponderație: ”Este un foc în ea și sînt cărbuni aprinși, zvîrliți în capul secolului nostru”. Un incendiator, deși s-a vrut, n-a devenit însă niciodată. Munca proprie și-a prezentat-o constant în cele mai impresionante cuvinte: scrierea unei cărți îl ”secătuiește și îl arde”. Creația i se pare o ”magie care ucide”. Amenință că ”merge prin flăcări” și, din modestie, folosește expresia latinească: incedo per ignis. Se prezintă încă o dată drept un izgonit și un rătăcitor și nu uită numele lui Sisif cu care își găsește analogii. Treburile îl pustiesc și îl consumă.

Se consideră cu ironie cînd ”un flecar al Domnului”, cînd un adevărat ”ministre de la parole de Dieu”. A fost suspectat de convingeri ”libertine” (deși nu era deloc adevărat), fiindcă îl admira pe Spinoza. Sic! Metafizic era un panteist, ca și Goethe. Într-o scrisoare comentează vioi formula panteistă: ”eu sînt unul și totul”. Îl stimează pe David Hume, care e una dintre lecturile lui preferate.

În recenzii este mai puțin tolerant. El însuși se caracterizează, într-o epistolă destinată lui Merck, drept ”decanul irlandez cu biciul”. Face aluzie, firește, la Jonathan Swift. Pe Immanuel Kant îl numește sistematic ”un viclean și un răutăcios”. Filosofului Friedrich Nicolai îi găsește un spirit ”lipsit de fantezie, lucid, plat”. Literații i se par, aproape toți, niște scamatori, iar secolul în care trăiește fals, epuizat, mizerabil. Cordial a fost doar cu Lessing și Goethe.

Johann Gottfried Herder a fost un excelent epistolier, mai ales în scrisorile către Karoline Flachsland, viitoarea soție. Acestea sînt cu adevărat niște briliante ale stilului. Apelativele dau fiori: Karoline este pe rînd ”copilă nobilă și leală”, ”înger al nevinovăției, al statorniciei și fidelității”, dar și ”copilă dură și nestatornică”, atunci cînd îndrăgostitul simte că îngerul se răcește. Umoarea nu ține însă mult și, peste o pagină numai, revine la sentimente mai bune, numind-o pleonastic  ”tînăr serafim” și ”prosternîndu-se” în fața acestuia ”cu lacrimi ale celei mai dureroase simțiri”. Frisoanele i-au trecut, de altfel, curînd și Karoline a sa, devenită doamna Herder, a înflorit de vreo șapte ori spre bucuria fericitului tată.

Altfel, scrisorile lui Herder sînt mereu echilibrate. Aparțin unui picnic cu bună dispoziție, care recomandă ”cumătrului Hamann”, suferind de stomac, meniuri lipsite de primejdie, și-și încheie misivele cu formula: ”Mă îndrept acum cu Dumnezeu înainte, spre cină”...

Se consolase, probabil, că focul lui e ”prea subtil pentru a aprinde butucănoasa asta de pădure”.

P. S. Giuseppe Arcimboldo (1527 - 1593): Estate (1573).

Niciun comentariu: