joi, 5 iunie 2014

Sărmana Gertie a făcut asta. Sărmana Gertie....


Nu mai știu unde am găsit aceste reguli formulate de prozatorul german W. G. Sebald. Nici despre Sebald nu știam mare lucru acum cîteva luni.

Am întîlnit numele lui într-o recenzie semnată de Alberto Manguel în The Guardian din 15 iunie 2012. Manguel scria despre romanul Dublinesque de Enrique Vila-Matas și-l compara pe autorul spaniol cu Jorge Luis Borges și cu un anume W. G. Sebald: tustrei ar amesteca personajelele închipuite cu personaje reale. De Borges auzisem cumva-cumva. De Sebald, nu. M-am rușinat. Rușinea m-a împins la căutare. Unde în altă parte dacă nu în uriașa magazie a net-ului?

Pun în această notă rezultatul investigațiilor. Winfried Georg Sebald s-a născut în 1944 și a murit într-un accident de mașină, în decembrie 2001. Se afla la volan și a făcut un atac de cord. Locuia în Marea Britanie de multă vreme. Era profesor la University of East Anglia. Publicase șapte romane foarte apreciate. Criticii literari de pretutindeni îl vedeau ca pe un posibil cîștigător al premiului Nobel. Ca și Antonio Tabucchi, n-a apucat să-l ia. Au murit prea devreme. De la o vreme, pentru a primi Nobelul, trebuie să trăiești cel puțin 90 de ani. Asta e viața! Vorba lui Vonnegut: so it goes...

În 2008, Irina Nisipeanu a tradus romanul Austerlitz pentru Editura Curtea Veche. Ecoul a fost minim. Am citit numai două recenzii. Despre confecțiile lui Vila-Matas (că tot l-am pomenit în introducere) s-au redactat cîteva zeci. Nu-i normal. Anul trecut, prin mai 2013, Ziarul Financiar anunța iminenta apariție (în traducere românească) a unui nou roman de Sebald. Era vorba de Inelele lui Saturn. Ziarul publica și un fragment grăitor. Dacă nu greșesc, cartea nu a apărut nici pînă azi, 5 iunie 2014.

Transcriu mai jos regulile stilistice formulate cîndva de Sebald, într-un scop care nu-mi este foarte limpede, poate pentru studenții săi. Regulile de acest tip sînt extrem de utile cu condiția să le ignori. Iată:

1. Fiecare propoziție luată ca întreg trebuie să semnifice /să însemne ceva.

2. Scriitura / textul nu trebuie să dea impresia că scriitorul încearcă să fie poetic.

3. Este facil să scrii proză ritmată. Te poartă cu ea. Dar după un timp începe să plictisească.

4. Frazele lungi te feresc să numești mereu subiectul (”Gertie a făcut asta, Gertie a simțit asta” etc.).

5. Evită propozițiile care nu fac decît să pregătească alte propoziții / propozițiile următoare.

6. Folosește cît mai puțin posibil cuvîntul ”și”. Caută varietatea în conjuncții.

Nu mă îndoiesc că W. G. Sebald a urmat cu sfințenie aceste reguli și, probabil, multe altele, întrucît cine are un fix are întotdeauna mai multe. Ce-i drept, dacă nu ai idei fixe, nu te apuci de scris. În materie de stil, este preferabil, totuși, să nu ai obsesii, precum acestea ale lui Sebald.

Îmi amintesc aprinderea cu care discutam în urmă cu cîțiva ani - într-un grup foarte select de literatori - despre cîți de ”care” ai voie să repeți într-o frază. Cineva afirma tranșant că pronumele relativ ”care” se cuvine a fi evitat cu desăvîrșire. Eu cred că un ”care” nu strică niciodată. Am descoperit în paginile unor scriitori mult lăudați pentru stilul lor îngrijit fraze în care există cel puțin patru de ”care”. Dacă ești hotărît să construiești fraze foarte lungi (așa cum făcea și W. G. Sebald în romanele lui) nu poți evita, cel puțin în limba română, repetarea lui ”care” și o pletoră hidoasă de gerunzii. 

Ion Barbu cerea la rîndu-i să ocolim repetițiile de felul tă – to, să – su. El se referea, ca la un exemplu abominabil, la versurile lui Arghezi:

”Niciodată toamna nu fu mai frumoa / Sufletului nostru bucuros de moarte”. Și sublinia batjocoritor să - su...

Unii prozatori sînt foarte deranjați de rimele interioare, alții, nu. Eu le evit pe cît îmi stă în putință.

Ca să vedeți cît de diversă e lumea și cît de puțin imperative sînt sfaturile cu privire la stil, amintesc faptul că Umberto Eco îi îndemna pe tinerii scriitori să construiască propoziții cît mai scurte și să nu uite niciodată să precizeze subiectul acestor propoziții. Într-o succesiune de fraze, este mai bine să repeți de fiecare dată subiectul decît să-l lași în ambiguitate. Deci este indicat să scriem și să repetăm: ”Gertie a făcut asta, Gertie a simțit asta, Gertie așa și pe dincolo. Sărmana Gertie!”.

În ceea ce mă privește, deși sînt atent la stilul meu (și al altora), n-am curaj să fac recomandări. Dacă am obsesii stilistice (nu se poate să nu am!), ele rezultă din însemnările de pe blog.

P. S. În imagine: corecturile lui James Joyce pe o dactilogramă.

Niciun comentariu: