miercuri, 25 iunie 2014

În zădar în colbul școlii. Gore Pirgu și știința vieții


Nici dacă l-ar vedea pe Satana cu lumînarea în mînă, cîntînd psalmi într-o biserică, Povestitorul lui Mateiu Caragiale n-ar fi mai mirat. Îl întîlnește pe Gore, Gore Pirgu într-o postură cu totul neașteptată, surprinzătoare, oximoronică: Gore a cumpărat cărți!

Și nu orice fel de cărți, ci eseurile lui Michel Eyquem de Montaige. Ca să le citească, să mediteze, să învețe a muri? Mă îndoiesc. Gore nu-i un bibliofil. Pentru lectură nu are decît dispreț. Este cel mult un biblioman. Pentru el, cartea reprezintă un obiect ca toate celelalte, o suprafață. Legătura volumelor prețuiește mai mult decît cuprinsul.

Firește, cartea poate fi și un element de decor. De cele mai multe ori chiar asta și este: un element de decor, o piesă de anticariat menită să-i impresioneze pe ageamii și să-l înduioșeze pe proprietar, o posesiune indiferentă. Cartea îl ajută pe parvenit să simuleze o erudiție înfricoșătoare, o elevație spirituală și un nesaț, un avînt enciclopedic eminent, un statut social, o năzuință mistică. Bibliofobul Seneca avea dreptate: achiziționăm cărți nu de dragul lor, ci împotriva lor, pentru a ne împodobi pereții.

Să citim, deci:

”Dar aceasta nu era nimic pe lîngă altceva care, dacă aș fi ținut la dînsul [la Gore Pirgu], ar fi trebuit să mă îngrijoreze, ceva de necrezut și totuși: Pirgu cumpăra cărți. Întîlnindu-l odată cu patru volume frumușel legate la subțioară, e lesne de închipuit capul meu cînd am citit pe scoarțe numele lui Montaigne.
- Ce ți-a venit, am exclamat, să iei pe Montaigne?!
- Ei, îmi zise cu un zîmbet înduioșat, oricum, Montaigne e drăguț, are părțile lui” (Mateiu Caragiale, Craii de Curtea-Veche, București, Editura Eminescu, 1970, p.136).

”Montaigne e drăguț, are părțile lui”: cine poate uita această replică amețitoare? La drept vorbind, Gore Pirgu disprețuiește cărțile, abhoră lectura. Întîlnim și în cazul lui falsa opoziție dintre viață și cărți. Cititul te împiedică să trăiești. Lecturile te usucă. Cititorul fuge de viața adevărată, de experiența vie, își simulează trăirile, e deja mort și îmbălsămat. Se refugiază într-o lume ireală, într-un univers lipsit de primejdii, matern, fad.

Altceva gîndește Pirgu. Iată ce-i spune într-o împrejurare Povestitorului, aflat în drum spre biblioteca Academiei:

”Nu te mai lași, nene, odată de prostii? Pînă cînd? Ce-ți faci capul ciulama cu atîta citanie, vrei să ajungi în doaga lui Pașadia? Ori crezi că dacă ai să știi ca el cine l-a moșit pe Mahomet sau cum îl chema pe ăl care a scos întîi crucea la Bobotează e mare scofală? Nimic; cu astea te usuci. Adevărata știință e alta: știința vieții de care habar n-ai; aia nu se învață din cărți” (p.112).

Într-un fel (dar numai într-un fel), Gore are dreptate. Citania nu este tot una cu cititul. Citania sfîrșește într-o erudiție goală, într-o știință de amănunte zadarnice: cum se numea moașa Profetului, cîți îngeri încap pe vîrful unui ac, ce-ar fi ajuns Iisus dacă nu era condamnat la moarte? În schimb, cititul prilejuiește meditația, te ajută să poți ”comenta” viața, să te bucuri de ea. O viață fără comentarii nu merită să fie trăită. Cititul este o plăcere, cea mai ”sănătoasă” dintre plăceri, în opinia lui Harold Bloom. Citania, un chin, o birocrație.

Cititul este o experiență. Citania o evitare a ei.

În fond, citania este pentru școlari bătrîni, de felul celor ironizați de Eminescu în poezia În zădar în colbul școlii:

În zădar în colbul şcolii,
Prin autori mîncaţi de molii,
Cauţi urma frumuseţii
Şi îndemnurile vieţii,

Şi pe foile lor unse
Cauţi taine nepătrunse
Şi cu slovele lor strîmbe
Ai vrea lumea să se schimbe.

Nu e carte să înveţi
Ca viaţa s-aibă preţ -
Ci trăieşte, chinueşte
Şi de toate pătimeşte

Ş-ai s-auzi cum iarba creşte.

Nu vreau să mă lungesc. Dar nu mă așteptam cîtuși de puțin să-l văd confirmat pe Gore Pirgu de Mihai Eminescu. Literatura este plină de surprize...

Să nu uit, totuși: Gore Pirgu respinge nu numai citania, dar și cititul. El glorifică viața, instinctele, energia destructivă, lipsa măsurii. Sînt sigur că nu-l va răsfoi niciodată pe Montaigne.

P. S. În imagine: Jan Jansz Treck ( 1605/6 – 1652 ):  Vanitas (1648).

Un comentariu:

discipulussimplex spunea...

Va impartasesc fascinatia. Multumesc