luni, 23 iunie 2014

Dragă Descartes...


René Descartes, Corespondența completă. Volumul I: 1607-1638, editie îngrijită de Vlad Alexandrescu, traducere din franceză, latină și neerlandeză de Vlad Alexandrescu, Robert Arnăutu, Robert Lazu, Călin Cristian Pop, Mihai-Dragos Vadana, Grigore Vida, Iași: Polirom, 2014, 864p., 79, 95 lei.

Știu (îmi pare că știu) cum a fost omul Descartes. Un discret. O fire ascunsă. Un spirit umbros. Toată lumea citează deviza care l-a călăuzit în viață: Larvatus prodeo, înaintez mascat. Am răsfoit atîtea lucrări despre Descartes (era obligatoriu) încît nu cred că mai pot avea o surpriză. Dar cine știe? Omul este mereu imprevizibil. Și unde totul pare a fi fost spus și fixat, se întîmplă adesea să ai surprize. Mi-am dorit din tot sufletul una. N-a fost să fie. Știam bine că n-o pot avea. Corespondența lui Descartes a fost cercetată pe toate fețele. Sute de curioși i-au răscolit biografia, i-au călcat pe urme. Primul a fost Leibniz. În fine, nimic mai cețos decît viața lui Descartes...

Așadar, citesc scrisorile domnului Renatus Cartesius ca să văd cum era omul. Mă întîmpină peste tot filosoful. Discută numai chestiuni foarte grave: meteori și fenomene atmosferice, optică, lunete, lentile (cum se fac, cum se șlefuiesc), ecuații cubice, raporturi muzicale, natura sunetului (într-o scrisoare afirmă că sunetul grav este mai sunet decît cel ascuțit, dar, într-alta, că sunetul ascuțit este mai sunet decît cel grav!), fizică, mașinăria care te ajută să gîndești despre orice (discurile lui Raymundus Lullus), chestiuni de medicină (leacuri, sîngerări), clopote (care este forma ideală pentru un clopot?, îl întreabă la un moment dat cuviosul părinte Mersenne) etc. Nu mai pun la socoteală faptul că misivele lui Descartes (unele foarte lungi) sînt pline de grafice, reprezentări și desene, ca în manualul de geometrie.

Adeseori, pentru un ignorant ca susiscălitul, textul devine de-a dreptul opac. Iată un fragment luat aproape la întîmplare:

”Iertați-mi îngustimea minții... dacă nu voi putea dovedi întrebarea Domniei Voastre, și anume de ce este mai degrabă îngăduit de a trece de la decima minoră la sexta majoră, decît de la terțe la octavă. La care vă voi spune, totuși, că mi se pare că ceea ce face trecerea de la o consonanță la alta plăcută nu este numai ca rapoartele să fie și ele consonante, căci aceasta nu e cu putință; și chiar dacă ar fi cu putință, n-ar fi plăcut, deoarece ar răpi întreaga diversitate a Muzicii. Și, de altminteri, în ce privește rapoartele false, trebuie luate în seamă aproape doar cvinta falsă și tritonul, căci septima și nona se întîlnesc aproape întotdeauna cînd o parte se dezvoltă în trepte conjuncte” (Scrisoarea 19, pp.95-96).

Bănuiesc că este vorba de raporturi melodice, dar pasajul sună (cel puțin pentru mine) ca un poem obscur, îndepărtat.

Nimic frivol nu pare a întrerupe meditațiile riguroase ale domnului Descartes. Este mereu sobru și rezervat. Dar îi place să-și prezinte ideile, să le argumenteze, să le apere. Îi place și faima. Îl surprindem într-un rînd cerîndu-i lui Mersenne să-i spună ce cred alții despre soluțiile lui. Mai mult de atît nu aflăm, totuși. În vremea lui Descartes, oamenii nu-și făcuseră încă obiceiul de a se confesa, de a vorbi la persoana întîi și despre persoana întîi. Vorbeau despre ei la persoana a treia. Sau nu vorbeau deloc. Pe de altă parte, scrisoarea (ca gen literar) era un discurs plin de formule stereotipe, de la adresare la formulele din final, arborescente:

”Nu-mi mai rămîne loc decît pentru a vă încredința că sînt,
Domnule și Cuvioase părinte,
Al Domniei Voastre prea supus și prea afectuos și
Îndatorat slujitor! (finalul scrisorii 20, p.100).

Pentru filosoful francez, gîndirea este o artă combinatorie. Citesc și, pe măsură ce citesc, mă întreb dacă, în afară de calcule, Descartes mai avea și gînduri în cap, emoții, trăiri, sentimente. Are, în orice caz, credința fermă că prin intermediul unui calcul poate răspunde la orice întrebare, poate rezolva orice problemă, oricît de grea, din orice domeniu.

Scrie, de exemplu, într-o epistolă că este în căutarea unui ”medicament care să se întemeieze pe o demonstație infailibilă” (p.139). Aici ”medicament” înseamnă probabil panaceu. Cum adică? Poți lua un hap, o pastilă, o poțiune, o tabletă efervescentă, un ceai anxiolitic, bazîndu-te doar pe raționamente de ordin deductiv? Nu este efectul cea mai bună dovadă a excelenței unui medicament? Și nu reprezintă experimentul singura modalitate de a-i stabili eficiența? În medicină, din cîte știu, eprubeta și microscopul sînt mai utile decît cel mai ascuțit argument...

În sfîrșit, nu mă aștept să găsesc în această corespondență (care acoperă tinerețea lui Descartes, în 1638, anul ultimei epistole din acest prim volum, filosoful are 42 de ani) scrisori de iubire. Descartes nu a fost un Tristan și, din cîte știm, nu a avut vreo Isoldă. Este mereu și mereu sobru. Efuziuni, exaltări, discursuri pătimașe? E bine să le căutăm în altă parte. Și într-un alt secol.

Descartes vrea să gîndească singur (deși discută cu toți ceilalți cărturari ai vremii sale) și, mai ales, vrea să gîndească totul. În opinia lui, universul (inclusiv acela al afectelor) este perfect rațional. Pentru Descartes, nu există miracol, nedefinit, penumbră, aproximativ. Dacă o inferență este validă, indiferent de domeniu, ea trebuie să ducă la Adevăr. Nu există secret care să nu poată fi descifrat printr-un calcul.

Vlad Alexandrescu (îngrijitorul acestei ediții) a făcut o treabă excelentă. Foarte utile sînt notele complementare, îndeosebi aceea, semnată de Călin Cristian Pop, despre așa-numitele ”adevăruri eterne” (pp.737-754). Volumul este cu adevărat impozant. O bucurie pentru orice bibliofil.

P. S. În imagine: Gerrit Dou (1613 - 1675): Astronomer (1650 - 1655).

2 comentarii:

razvanvanfirescu spunea...

O lectura care urmeaza sa fie savurata in si de familia (Zam)Firescu.
Trebuie sa recunosc ca pare inspaimantatoare pe alocuri lecturarea corespondentei dar, intr-un final, mintile luminate nu au fost niciodata foarte prietenoase. Accesul la corespondenta cuiva mi-a dat intotdeauna senzatia de dialog cu persoana respectiva, chiar daca adresantul nu mai poate raspunde si nici nu se adreseaza direct tie.:)
M-ati facut si mai nerabdator si curios. :)

Valeriu Gherghel spunea...

O astfel de sorespondentă, cred, se citeste pe sărite. Se răsfoieste. Și uneori ai mari surprize. :)