sâmbătă, 7 iunie 2014

Doctorul Brânzei și orhideea de argint


Am povestit aici, cu belșug de amănunte, cît de fericit am fost în data de marți, 27 mai 2014, cînd o doamnă în mare doliu, cu voaletă de dantelă deasupra unui chip bănuit de mine ascetic, mi-a întins un exemplar din Porunca lui rabbi Akiba (pe care tocmai îl cumpărase de la buchiniștii din Lăpușneanu) și mi-a cerut un autograf, deși cartea mai avea unul, din februarie 2006, compus tot de mine, caligrafic și cît se poate de mișcător, chiar deasupra titlului.

Cu acest emoționant prilej, mi-am repetat adevărul banal cum că orice volum trebuie să migreze de la un cititor la altul, de la o admiratoare la alta, de la o frăgezime la o altă frăgezime, prin intermediul anticarului, al blazatului ”staționar”, cum se numea insul în vechime. O carte care n-a ”staționat” niciodată în rafturile unui anticar, măcar doi-trei ani, e ca și cum n-ar fi. O astfel de carte nu există aievea. Nu-și merită titlul și faima.

De aici urmează un adevăr la fel de luminos: stagiul într-un anticariat ține de însuși destinul cărților. Am perceput aceste adevăruri prețioase, abia după ce am început să public la Polirom. Dar nu am gîndit întotdeauna la fel de sănătos. Am avut și momente de rătăcire.

Cu același fericit prilej (întîlnirea cu doamna îndoliată), mi-am amintit indignarea care mă cuprindea prin anii 80, ori de cîte ori urcam la anticariatul din așa-numita Casă a Cărții, situat la ultimul etaj al edificiului. Mai țineți minte? Intram cu fereală, înghiontit de ceilalți bibliofili care se repezeau la rafturi cu o energie fioroasă. N-am dispus niciodată de energia lor. Trăiau intens clipa. Îi invidiam. Bibliofilii înșfăcau cîte un raft întreg, îndeosebi romane, douăzeci o dată, un braț întreg, îl mutau lîngă perete și începeau să controleze cărțile. Păstrau una și aruncau restul într-o dezordine de neînchipuit...

Mie îmi rămîneau, din fericire, poeții. Ca și astăzi, în anii 80, nimeni nu dădea nici doi bani pe ei. Bibliofilii gîndeau pe atunci, ca și în clipa de față, că poeții fac degeaba umbră pămîntului. Este un mod de a privi lumea (și literatura) cu care eu nu m-am împăcat niciodată. Cînd mă uit la un poet și îl văd atît de plăpînd și neajutorat în dosul bărbii profetice, sub băscuța tocită, eu unul mă înduioșez negreșit. Mi se umezesc ochii de ”roua compasiunii”, ca să mă exprim asemenea unui poet plăpînd, din generația 2000.

Rezistau mișcării de înșfăcare, așadar, numai cărțile poematice. Pipăiam cotoarele ”plachetelor” (acesta era termenul de specialitate pentru un atare produs), scoteam cîte una din raft, o frunzăream cu un simțămînt aproape mistic și citeam o terțină, un fragment, un distih. În vremurile de demult, poeții erau mai grijulii cu prozodia, cu rimele, știau ce sînt iambii, troheii, versul glyconic. Mai nou, nici măcar poetul Radu Vancu (profesor la Universitatea din Sibiu și teoretician reputat) nu cred că are știința acestui vers. Nu insist. N-am cîtuși de puțin intenția să-i fac de rușine pe literatorii contemporani... :))

Ei bine, chiar atunci, în clipa aceea de extaz pur, observam cu groază și cutremurare, pe prima pagină a cărților, autograful creatorului. Destinatarul statornic al tuturor poeților era un anume doctor Petre Brânzei, vestit pe vremuri pentru ciudățeniile lui, directorul stabilimentului Socola. Nu știu cum se face, dar liricii ieșeni fără excepție îi prezentau omagiul de pioasă recunoștință, deși medicul psihiatru nu părea să aprecieze suficient aceste efuziuni. Remarcam cu indignare indiferența criminală a numitului Brânzei. Mă revoltam. Clocoteam de mînie...

Să primești de la însuși poetul Florin Mihai Petrescu (1930 - 1977) volumul Orhideea de argint și să-l vinzi la anticariat (cu tot cu dedicație), mi se părea suprema blasfemie. Dacă m-aș fi întîlnit cu doctorul bibliofob, i-aș fi spus cîteva de la obraz. N-am avut acest noroc decît mai tîrziu, în împrejurări mai degrabă dubioase.

Petre Brânzei era un star al psihiatriei locale, purta tot timpul (inclusiv vara) mănuși negre de piele, nu le scotea niciodată (mă întreb cum ținea lingura, cum scria rețetele), dormea în spital (și nici atunci nu-și scotea mănușile), alături de bolnavi și simulanți, avea niște cîini uriași, care ascultau numai și numai de el. De fiecare dată cînd intram la Socola (pentru a-mi vizita amicii aflați în suferință), mă gîndeam la cîinele din Baskerville și la ochii lui fosforescenți.

Mă îndoiesc profund că Brânzei a citit vreodată cărțile poetului Florin Mihai Petrescu. Dacă le-ar fi citit, nu le-ar fi transportat cu atîta ușurință la Casa Cărții. Nepăsarea lui mă intriga. Nu poți fi om întreg, dacă nu-i stimezi pe poeți. Numai un individ cu o minte primitivă și cu un suflet foarte crud poate disprețui o carte semnată de Florin Mihai Petrescu.

Astăzi m-am cumințit. Viața mi-a tocit asperitățile. Nu mai am indignări, simpatii, uri. Privesc altfel lucrurile. M-am detașat precum stoicii. Mă aflu la ani lumină de mine însumi. Împărtășesc un adevăr diferit de adevărul din anii 80: cu autograf (sau fără), cărțile sînt făcute să circule...

P. S. Și apostolul tolstoismului, antipaticul Vladimir Grigorievici Certkov, purta mereu mănuși negre de piele.

P. P. S. În imagine: un autograf al lui Gustave Flaubert.

2 comentarii:

Radu Vancu spunea...

Ah, acum găsesc mica provocare adresată mie. :)
Admit, nu știu foarte sigur ce e „versul glyconic”; l-am considerat mereu o variantă de spondeu, picior metric complet străin limbii române (e greu să găsești două silabe consecutive accentuate). Un fel de spondeu cu două silabe neaccentuate, urmate de două silabe accentuate - ca în versul lui Pound, „Pull down thy vanity, I say pull down”.
Dar nu-s foarte sigur că am dreptate. :)

Valeriu Gherghel spunea...

Draga Radu, daca te consolează, nici eu nu stiu mare lucru despre versul glyconic. L-am gasit citat într-o antologie din Horatiu (Ode și epode) redactată de E. Lovinescu.

Lovinescu spune că versurile logaedice se împart în două specii:

a) versuri compuse dintr-un dactil și unul sau mai multe trochee; și b) versuri care conțin mai multe dactile.

Primul grup de versuri logaedice curinde 6 varietăți (de la a la f): adonicul, aristofanicul, ferecratianul, glyconicul, saficul și, în sfîrșit, alcaicul.

În următorul distih, spune E. Lovinescu, primul vers e glyconic, iar al doilea este un asclepiad minor:

”Sic te Diva potens Cypri,
Sic fratres Helenae, lucida sidera”

(Ad navim vehentem Virgilium Athenas)

Pe mine nu m-au interesat deloc chestiunile de metrică. Termenii de specialitate sunt formidabili (versuri LOGAEDICE, GLYCONICE etc.).