marți, 24 iunie 2014

Cărțile sau viața?


Citiți, rogu-vă, acest fragment:

”Mulțimea cărților hărțuiește: așadar, cum nu ești în stare să citești atîta cît poți avea, este de ajuns să ai atîta cît poți citi” (Seneca, Scrisori către Lucilius, 2, pp.38-39).

Citiți și: ”cărțile sînt pentru trîndavi și pedanți” (Montaigne, Eseuri, 1: 25, p.131).

Și încă: ”Urăsc cărțile; nu te învață decît să vorbește despre ceea ce nu cunoști” (Jean-Jacques Rousseau, Emile).

Și încă:

”Să nu luați nimic la a doua sau la a treia mînă,
Nici să nu mai priviți prin ochii morților,
Nici să nu vă mai hrăniți din spectrele din cărți”.

Walt Whitman (Cîntec despre mine însumi)

Și, încă unul, ultimul: ”Ferruccio spunea că acela care scrie pentru a face comentarii despre viață are impresia că e mult mai important comentariul decît ceea ce comentează, chiar dacă nu-și dă seama de asta. Tu, care scrii despre viață, ce crezi?” (Antonio Tabucchi, Tristano moare, traducere de Vasile Mitu, Iași: Polirom, 2009, p.132).

Eu, care scriu despre viață (în loc s-o trăiesc), deocamdată, nu cred nimic precis. Voi medita. Știu doar că iluzia este proprie îndeosebi filosofilor. Numai ei pot crede că viața și comentariul se exclud, că o astfel de opoziție este contradictorie și că unul din termeni este mai prețios decît celălalt. Eu nu cred asta.

Îmi veți reproșa, probabil, faptul că am scos afirmațiile de mai sus din contexul lor. Îmi veți aminti, desigur, că Lucius Annaeus Seneca nu ne îndeamnă să punem pe foc cărțile. Că Michel de Montaigne a fost un cititor îndîrjit și că eseurile lui sînt pline de citate, de fragmente din scriitorii latini, din stoici. Că Walt Whitman se afla încă sub influența lui Emerson. Că Tristano moare este o ficțiune și că nu trebuie să-i atribuim autorului opiniile personajelor. Bineînțeles. Perfect adevărat. Din păcate, în eseul de față, nu pot cita pagini întregi. Fragmentele sînt menite să ofere cel mult o sugestie, o tendință, un semn despre o (in)dispoziție umană străveche: din pricini variate, unii oameni (și nu cei de rînd) n-au iubit cărțile...

Am fost dintotdeauna mirat să găsesc în cărțile celor mai înverșunați literatori (inclusiv în lucrările filosofilor), în tratatele unor indivizi care și-au petrecut toată existența la masa de scris, opoziția falsă dintre viață și comentariu, dintre experiență și lectură, dintre trăire și livresc. Lectura nu ar fi ea însăși o experiență propriu-zisă, veritabilă, ea nu ar fi însoțită de senzații, de afecte și, în concluzie, ar fi mai bine să renunțăm complet la ea (ori să citim foarte puțin și numai dintr-un singur autor: cel ce susține că lectura nu ar fi o experiență veritabilă). Experiența autentică este cu totul și cu totul altceva. Altfel spus, cartea ne-ar îndepărta de viață. Am trăi, citind-o, o existență de mîna a doua, am cunoaște lumea indirect, de după gratii. I-am ignora pe ceilalți. Ne-am izola.

Îndrăznesc să-i rog pe toți apologeții vieții să-mi spună, în acest caz, ce înțeleg prin termenul ”viață”, să o rezume printr-un verb de acțiune.

Măcar Flaubert a înțeles prin viață a scrie. A scrie bine. Și a avut grijă să ne anunțe cu surle și trîmbițe asta. Viața i se părea ceva oribil, hidos și singura lui bucurie venea din scris. Așa a înțeles el împlinirea. Nu-i pricep deloc, în schimb, pe cei care înțeleg prin viață, asemenea lui Gustave Flaubert, a scrie (a face artă, Flaubert scria cuvîntul artă cu majusculă), dar fac apologia vieții pure și simple, a vieții nealterate de scris (și lectură), a Intuiției, a experienței.

La mistici este, cu siguranță, mai simplu. Ei văd totul în opoziții ferme, 0 sau 1, tertium non datur, după modelul: ”cine nu este cu mine e împotriva mea”. Sfîntul Bernard de Clairvaux îi cere unui discipol să lase cărțile, studiul și să vină în pădurea de lîngă mănăstirea Vauclair, ca să trăiască adevărata experiență: ”vei învăța mai mult de la stînci și copaci decît din magiștri și tratate stufoase”. Avea în felul lui dreptate. Pe atunci a te ruga însemna mult mai mult decît a citi. Însemna, de asemenea, mult mai mult decît a trăi. În Evul Mediu, a trăi autentic însemna să te rogi. Lucrătorii, cavalerii nu trăiau autentic...

În treacăt fie zis, erau multe păduri pe vremea lui Bernard, incomparabil mai multe ca astăzi, toată Europa era acoperită de păduri, asceții viețuiau în scorburi, cîntau psalmii lui David și ronțăiau susan... Dar sfîntul Bernard înțelegea prin experiență o trăire de ordin superior, spiritual, netrupesc, inefabil, o întrețesere de energii pneumatice, care constă în intuirea fulgerătoare a divinului și în muțenie.

Din cîte am aflat, scriitorii care fac elogiul vieții și calomniază cărțile (și însăși meseria lor) nu trăiesc (și n-au trăit nicicînd) cine știe ce experiențe inedite. Nu-l întîlnesc pe Dumnezeu la vreun colț de stradă. Nu se trag de șireturi cu sfinții. Nu cad în transă. Nu se jertfesc pentru săraci. Ce înțeleg ei prin viață mi-e imposibil să sesizez cu mintea mea de acum (și de pe urmă). Poate (ipotetizez):

a mînca icre negre, a bea Martini, absint, hiskey, a purta frac, a vîna tigri în savană, a achiziționa de la Christie's tablouri (perle, diamante, partituri scrise de însăși mîna lui John Lennon, palimpsestul lui Arhimede), a străbate jungla Amazonului de unul singur, fără busolă și cuțit, a zbura cu un avion în jurul lumii, a sta într-un peep show și a privi, de după zid, sînii unei profesioniste, a sta într-un picior și a nu privi nimic, a sări într-un picior, a deveni milionar și a trăi pe picior mare, a cheltui 5 milioane din 50 într-o singură noapte, a țese intrigi politice, a educa mulțimile, a dezveli un bust propriu în aplauzele tuturor, a poza pentru un portret cubist. Sau ce?

Dați-mi o sugestie credibilă și renunț imediat la cărți. Mă convertesc la viață. La viața-viață nu la simulacrul ei. Sar în abisul adevărului. Fac o baie de vitalitate. Mănînc carne crudă...

Aștept provincia. Sugestia poate veni și din Serbia, din Suedia, de la un academician, de la un negustor de zaharicale, de la un biochimist, de la un escroc...

P. S. Am cerut verbe de acțiune. A iubi este negreșit un verb de pătimire, o formă de inactivitate...

P. P. S. În imagine: Pieter Brueghel le Jeune (1564 - 1637): Danse de noces paysannes.

3 comentarii:

razvanvanfirescu spunea...

Cu Tabucchi eu sunt de acord in masura in care cel care scrie, scrie doar pentru a comenta, adica doar pentru a se ridica pe sine deasupra scrisului si deasupra povestii pe care vrea sa o spuna.
Cred ca unii scriitori se satura de ceea ce fac si ceea ce sunt pentru ca se trezesc prizonierii propriilor cuvinte si povesti, vietile si ceea ce sunt ei ca si oameni cazand undeva in plan secund.
Da, cartea te poate indeparta de viata daca nu reusesti sa mai faci diferenta dintre fictiune si realitate, la fel cum viata virtuala poate prelua controlul vietii reale.
Nu cred ca exista "viata nealterata de scris si lectura" ci doar opiniomani suferinzi de anhedonie care sustin astfel de existente.

Dar daca, totusi, prin si din absurd, apare un argument valabil la cererea exprimata in acest articol, jur cu mana pe carte ca voi renunta, cel putin pentru cateva zile, total la lectura pentru a trai cu adevarat viata. :)

PS. Tot Whitman spunea: Tot ce satisface sufletul este adevar/Whatever satisfies the soul is truth. Enough said? :)

Diana Gradu spunea...

Ambele. Si viata si cartile. Ca paginile unei foi. Inseparabile, indestructibile. De neocolit.

Valeriu Gherghel spunea...

Da, corect, si viata, si cartile. E absurd sa le desparti. E o prostie sa vezi aici o opozitie :)


Multumesc din suflet pentry observatii...