sâmbătă, 21 iunie 2014

500 de cuvinte pe zi


Multă vreme am crezut în Inspirație. Cine n-a făcut greșeala asta? Pînă și T. S. Eliot credea în Inspirație (ar fi o stihie divină) și spunea despre Vergiliu, de pildă, că a fost un poet inspirat.

Și fiindcă am crezut în Inspirație, nu scriam firește decît în orele de inspirație. Pînă la orele de inspirație, așteptam încordat. Orele de inspirație erau foarte rare și din această pricină scriam puțin (dar numai rînduri foarte inspirate), cu mari chinuri și mulți nervi.

Pentru reviste și ziare (care nu se tipăresc numai în zilele de mare inspirație, ci și în zilele obișnuite), eram un colaborator dificil. Imi trimiteam articolele în ultima clipă. Astăzi nu mai cred deloc în Inspirație, bineînțeles, cred numai că dacă ai dormit destul și nu te-ai îmbătat în ajun, te trezești devreme și ești gata inspirat și bun de muncă.

Conceptul romantic de Inspirație (alături de acela de Geniu, pînă și Harold Bloom credea în Inspirație și Geniu, recitiți Anxietatea influenței) i-a încurcat pe mulți scriitori (și artiști). În primul rînd, pe poeți, ei fiind din principiu mai aproape de Divin prin versurile lor elevate. Și în al doilea rînd, pe toți ceilalți. Mă gîndeam pe atunci că și medicii au nevoie de inspirație, cînd scriu rețete ori identifică o maladie după simptome polisemice. Nu eram, probabil, departe de adevăr.

Prima lovitură (dar nu cea decisivă, din păcate) în ideologia Inspirației mi-a dat-o prozatorul englez Anthony Trollope. În monografia despre Henry James, Junior (București: Editura Albatros, 1988, p.96), Petre Solomon menționează următorul amănunt care mi-a rămas în minte pentru vecie: ”Deși a fost multă vreme funcționar și factor poștal, [Trollope] a avut răgazul să scrie 47 de romane, plus alte 25 de cărți, lucrînd zilnic, timp de cîteva ore, cu ceasul în față și cu o 'normă' de minimum 40 de pagini pe săptămînă, fiecare pagină însumînd cîte 250 de cuvinte”.

Îmi veți spune că Anthony Trollope este un romancier minor și că astăzi nu mai vorbește nimeni de el. Vă înșelați amarnic. Faceți o căutare pe Google (chiar dacă rezultatul nu este întotdeauna relevant), pornind de la numele lui, și veți vedea că are mai multe referințe decît Ngugi wa Thiong'o. N-ați auzit de Ngugi wa Thiong'o? În 2010, avea 3 la 1 șanse să ia premiul Nobel. Cu cît ne îndepărtăm de anul 2010, are tot mai puține, deoarece s-a apucat să-și compună operele în limba gikuyu. Este din Kenya și scrie despre comunitățile Kikuyu, care vorbesc limba gikuyu. Polirom i-a tradus, în 2013, povestirea intitulată Rîul care ne desparte: Romeo și Julieta în Africa. În toamna lui 2014, șansele lui au fost de 7 la 2.

Dacă scrii precum factorul poștal Anthony Trollope, este limpede că nu crezi cîtuși de puțin în ore faste și ore nefaste. Nu te interesează starea de grație, Inspirația (cu un I cît mai mare), te interesează doar ceasul la care începi și ceasul la care sfîrșești cele cinci sute de cuvinte (în manuscris sau pe ecran), momentul izbăvitor al Aminului.

Pe cînd răsfoiam, de-o curiozitate, Sfîrșitul unei iubiri de Graham Greene (Polirom, 2013, colecția Top 10+), mi-am amintit de onorabilul Anthony Trollope. După cum bine știți, romanul lui Greene consemnează ”o poveste de dragoste adulterină” (ce-i mai excitant oare decît un adulter pe vreme de război?; unul în vreme de holeră, pesemne!) între scriitorul Maurice Bendrix și Sarah, soția numitului Henry Miles, funcționar în Ministerul Securității Interne. Nu ne interesează acum intriga. Nu vă spun cine moare.

Iată ce obiceiuri trollopiene are Maurice Bendrix, amantul: ”De peste douăzeci de ani, probabil că am scris în medie cinci sute de cuvinte pe zi, cinci zile pe săptămînă [să observăm, în treacăt, că porția lui Bendrix este considerabil mai mică decît porția lui Trollope, n. m.]. Pot să scriu un roman într-un an și-mi rămîne timp pentru revizuirea și corectarea dactilogramei. Am fost întotdeauna foarte meticulos și, cînd mi-am terminat cantitatea zilnică de lucru, mă opresc, chiar dacă mă aflu în mijlocul unei scene... Cînd eram tînăr, nici o legătură amoroasă nu-mi schimba programul” (p.47).

Din nefericire, Bendrix nu mai e foarte tînăr. A devenit vulnerabil. Nu-și mai respectă riguros programul de lucru. Tragedia poate începe...

P. S. Goethe scria cel puțin trei poezii pe zi (deși Muza îl vizita numai de două ori), Thomas Mann nu se ridica de la masa de lucru între orele 9 și 12 (familia avea grijă să nu fie deranjat), Julien Green își măsura lucrul în numărul de rînduri scrise, se simțea excelent cînd reușea 40, José Saramago redacta cel puțin două pagini zilnic etc. În Filosofia compoziției, Edgar Allan Poe a contestat ideea de Inspirație și a susținut că scrisul este, în realitate, o ars combinatoria, un calcul lucid...

P. P. S. Iată și o mărturisire recentă a prozatorului David Lodge (Adevărul, 24 octombrie 2014):
”- Dacă sînt prins de un roman, scriu în fiecare dimineaţă.
- Cîte ore?
- În jur de patru. Dar se întîmplă să nu fac asta în fiecare zi. Uneori sînt angrenat în alte activităţi – trebuie să plec undeva. Dar rutina mea de muncă este să scriu între 8.30 şi 12.30”.

P. P. P. S. În imagine: Gustave Moreau (1826 - 1898), Hésiode et la muse (1891).

Niciun comentariu: