sâmbătă, 3 mai 2014

Scara lecturii


Unde aşază medievalul lectura în ordinea actelor simbolice? Pentru a ne face o idee să urmărim ierarhia operaţiilor lecturii în viziunea unui cititor de atunci.

Într-o lucrare intitulată elocvent, Scala paradisi, Guig din Chartres (care a trăit în a doua jumătate a secolului al XII-lea) prezintă următoarea succesiune de momente: mai întîi, vine citirea (lectio) Sfintei Scripturi; în al doilea rînd, meditaţia (meditatio) asupra celor citite; în al treilea rînd, rugăciunea (oratio), “adică îndreptarea minţii către Dumnezeu”; în fine, contemplaţia (contemplatio), care marchează “înălţarea [sufletului] la Dumnezeu”.

Lectura propriu-zisă, străbaterea literelor este completată prin trei operaţii hermeneutice: meditaţia asupra semnificaţiilor scrierii, rugăciunea şi actul contemplativ.

Prezentarea lui Guig atestă continuitatea substanţială dintre lectură şi contemplaţie, dintre a considera (cu ochii) şi a intui (prin intermediul privirii lăuntrice, de ordin noetic) o entitate noetică. La teologul din Chartres, scopul lecturii nu poate fi niciodată lectura însăşi. Locul ei precis în rînduiala actelor simbolice se află, aşadar, în proximitatea imediată a gesticii soteriologice. Prin aceasta atitudinea medievalului se deosebeşte vădit de atitudinea actuală faţă de lectură.

Pentru edificare, să comparăm rapid cele patru momente catalogate de Guig din Chartres cu distincţia modernă, propusă de Paul Zumthor, între lectură şi interpretare, văzute de semiolog ca aflîndu-se oarecum în opoziţie.

La Zumthor, lectura implică doar contactul imediat cu textul (ceea ce Guig din Chartres numeşte lectio), aproprierea literei. Interpretarea, în schimb, construieşte alături de faptul prim al textului un fapt secund (un sens, o semnificaţie, o trăire). Alături de vizibil, interpretarea pune o invizibilitate.

În cuvintele lui Zumthor: “lectura este imediată; interpretarea, mediată, adică raportată la o realitate de un alt ordin. Lectura înseamnă contactul cu un fapt sau cu o serie de fapte prime; interpretarea determină constituirea unui fapt secund”(Paul Zumthor, Încercare de poetică medievală, Bucureşti, Editura Univers, 1983, p.33). Fireşte, distincţia în speţă, dintre lectură şi interpretare, nu este ferită de orice obiecţie. E greu de crezut că în actul lecturii nu intră deja procedurile interpretării. Imediatul lecturii este o iluzie. Nu există o lectură imediată, un contact inocent cu discursul scris.

Într-o altă ordine a observaţiilor, distincţia lui Zumthor numeşte doar primele două momente din catalogul lui Guig, cele care rămîn în imanenţa relaţiei cu textul. Lectura şi interpretarea nu presupun episodul oraţiei şi cu atît mai puţin episodul contemplativ. Oricum ar fi, lectura modernă îşi este sieşi propria finalitate. Ea nu mai are transcendenţă, ca pentru cititorul medieval. Şi nici nu mai este, ca atunci, un exerciţiu soteriologic.

Scara lui Guig din Chartres, împlîntată în ceruri, are, am văzut, patru trepte. A lui Zumthor, doar două. Să se fi apropiat oare cerul de pămînt?

P. S. Jan van Eyck: Saint Jérôme dans son cabinet (1435).

2 comentarii:

heraasku spunea...

am citit undeva ca in vechime nu exista cititul in gand, cititul fara sunet. exista doar citit cu voce tare, de la amvon sau tribuna. azi, s-a pierdut acest tip de ascultare ceea ce are cumva legatura cu interiorizarea omului modern. ascultarea povestii, si taranul povestea, implica mai mult relatia. mi se pare foarte interesanta aceasta observatie legata de citit-vorbit

Valeriu Gherghel spunea...

Da. Adevarat. Dar cercetatorii au identificat si cateva cazuri de lectură cu ochii, numai in gand. Sfantul Ambrozie este descris de sfantul Augustin, în Confesiuni. astfel: citeste doar cu ochii.