vineri, 23 mai 2014

(Im)postúri


Am citit, după cum am spus și altădată, în toate postúrile și pozițiile posibile (și numai):

în picioare, plimbîndu-mă prin curtea școlii, în recreații întotdeauna prea scurte, cu manualul de Anatomie deschis la lecția despre ”reproducere” (doar eu puteam fi scos la tablă pentru această temă dubioasă), așezat la o masă lungă, din fundul ”sălii profesorilor” de la BCU, alături de amicul L. P. (și protejat de generozitatea neuitatei doamne Cornelia Mîță), culcat pe burtă, pe spate (în pădurea de la Ciric, pe malul iazului cu același nume, pe acoperișul blocului), întins pe-o parte, într-o rînă, cu capul sprijinit în mîna stîngă, amorțită de efort și apăsare, pe podeaua odăii, răcoroasă, ori în pat, mai ales în pat.

Din lipsă de calciu și magneziu, hélas, azi nu mai pot citi așa. Oasele mele au mare nevoie de săruri, de aminoacizi, de fosfați...

Într-o viață care tinde să devină supărătoare prin lungime (și lipsă de consistență), am cunoscut, firește, cititori mult mai interesanți decît subsemnatul. Și în postúri absolut inedite. Pe unul dintre ei l-am întîlnit, cu mulți ani în urmă, într-o tabără literară, dintr-o așezare situată nu departe de Vălenii de Munte. Eram cazați într-un fost conac boieresc, cu două caturi și saloane lungi, tenebroase (ca în pavilioanele de la Socola).

Insul cu pricina se retrăgea într-un foișor, se învîrtea în cerc, cu o carte în mînă, și mima o abstragere completă, deși, probabil, nu era deloc indiferent la privirile invidioase ale celor din jur (și, mai cu seamă, la șoapte, la zgomote). Lumea îl arăta cu degetul și îl numea admirativ ”Noullabiș”. În treacăt fie spus, Noullabiș n-a atins niciodată notorietatea celui vechi, fiindcă a avut norocul să nu fie zdrobit de un tramvai, la miezul nopții, și n-a scris nimic, absolut nimic.

Totul ar fi fost perfect banal, dacă în foișorul poetului n-ar fi urcat, de trei ori pe zi, o orchestră de suflători. Existau și alămuri, și tobe, și tube, și fligornuri. La un semn al dirijorului orchestra pornea să țipe. Ceva ca un muget ne lovea timpanele, haotic. Și, totuși, individul se păstra imperturbabil și concentrat, în mijlocul grupului muzical, și continua să citească din tomul lui masiv. De îndată ce orchestra pleca, își relua mersul în cerc. Raza foișorului nu era mai mare de trei metri...

Dar poziția / postúra cea mai originală a fost închipuită (și, fără nici o îndoială, pusă în practică) de către Mihai Ursachi, pe cînd se găsea în America. Poetul a pretins (și avem toate motivele să-l credem pe cuvînt) că a citit Sein und Zeit, tratatul din 1927 al lui Martin Heidegger, într-o singură după amiază, înotînd pe spate în valurile Oceanului Pacific. Nu peste mult, Mihai Ursachi și-a trecut doctoratul cu profesorul Ronald Werth de la Universitatea Statului Texas, o somitate în domeniul germanisticii. L-am căutat pe Google. N-a fost deloc o surpriză pentru mine: doctorul Werth, savantul unanim prețuit, nu există...

Cam atît pentru astăzi...

Fug la lansarea revistei Poesis international (ora 18, în librăria Avant Garde din Lăpușneanu), să mă întîlnesc cu poeții Claudiu Komartin și Radu Vancu...

P. S. Jean Baptiste Camille Corot (1796 - 1875): La liseuse couronnée de fleurs ou la muse de Virgile (1845).

Niciun comentariu: