luni, 26 mai 2014

Frumuseți orientale


Despre descoperirea tîrzie a frumuseții feminine am mai scris. Revin cu o notă orientală.

Mult mai puțin inhibat decît scriitorii europeni (laici și religioși, deopotrivă) este naratorul din O mie și una de nopți. Portretele feminine sînt de o mare frumusețe și îndrăzneală. Voi ilustra această constatare prin cîteva descrieri:

Prima:

”...văzu că era o copilandră cu trup zarif și subțietic, chiar ca un tipar în ce privește sînii gogoneți și îmbolditori, în ce privește drăgălășenia, nurii și frumusețea ei și în toate desăvîrșirile boiului și ale călcăturii sale; fruntea îi era albă ca lucirea dintîi a lunii pline, ochii ca ochii gazelelor, sprîncenele ca un pătrar de lună la vremea ramadanului, obrajii ca bujorul, gura ca pecetea-lui-Solomon; chipu-i ca luna plină la răsăritul ei, sînii cei doi ca două rodii gemene; cît despre pîntecul ei tînăr, și mlădiu, și unduitor, se ascundea sub haine ca o scrisoare scumpă în sulul care o cuprinde” (volumul 1, noaptea 9, ediția de la BPT din 1978, traducere de H. Grămescu, p.98).

A doua:

”...pe pat se afla o copilandră minunată, cu niște ochi babilonici, cu un trup drept ca litera aleph” (noaptea 9, volumul 1, p.99).

Aș nota, în treacăt, că frumusețea din O mie și una de nopți este departe de frumusețea astenică și filiformă la modă în zilele noastre. Fata are trupul drept ca litera aleph, dar, cu siguranță, mai bogat, mai împlinit decît o linie verticală și subțire. Comparația cu litera aleph revine în noaptea 138: ”în domneasca ei singurătate, boiu-i se subțiase taman cum se cerea și era drept ca litera aleph” (volumul 3 bis, p.199), dar și în noaptea 170: ”o fetișcană dreaptă precum litera aleph” (volumul 5, p.99).

Portretul feminin devine adesea o caligrafie delicată, în care apar, în chip firesc, termeni din arta scrierii: ”Pîntecul ei are niște gropițe adumbrite și atît de armonios îmbinate, ca literele arăbești de pe pecetea unui scrib coft din Egipt” (noaptea 176, volumul 4, p.147).

Alta:

”Atunci fetișcana își întinse încheieturile și, una cîte una, își scoase cu gingășie hainele și, la urmă detot, șalvarii de mătase neprihănită. Și atunci, de dedesubt, cioplite din marmură, coapsele i se iviră în slava lor, deasupră-le cu muncelul cel dulce și strălucitor, și rotunjit, și falnic, și cu pintenul cel înmiresmat cu gropițe trandafirii și revărșînd o miroznă de mosc, ca un strat de dediței; și cu un piept împodobit cu două rodii gemene, rotunjite împărătește și încununate cu bumbii lor” (noaptea 47, volumul 3, p.25).

Pasajul de mai sus este aproape hermetic și, totuși, destul de explicit pentru orice cititor isteț.

Alta:

”...o copilandră sprintenă și durdulie se ivi zîmbitoare, cu picioarele goale pe marmura spălată; și ținea în mîini, de teamă să nu și le ude, pulpanele șalvarilor ei ridicate pînă la jumătatea coapselor; mînecile-i erau de asemenea ridicate pînă deasupra subsuorilor, care se iveau din umbra brațelor albe. Și nu mai știui de ce se cădea să mă minunez mai mult, de armurii ei, stîlpi de alabastră, ori de brațele-i de cleștar. Gleznele-i gingașe erau cercuite cu zurgălăi de aur împodobiți cu pietre scumpe, iar la încheieturile subțiri ale mîinilor sclipeau două perechi de brățări grele, cu fel de fel de focuri; la urechi, niște cercei de mărgăritare minunate; la gît, o salbă din trei rînduri de nestemate rare; peste păr, o năframă dintr-o țesătură subțire, înstelată cu diamante” (noaptea 122, volumul 3 bis, p.99).

În fine, ultima descriere pe ziua de azi:

”Or, Sett-Donia, la ceasul acela, dormea pe divan. Și nu era înveșmîntată decît numai cu străvezimea pielii sale de iasomie” (noaptea 135, volumul 3 bis, p.177).

Ce-ar mai fi de spus? Nimic.

P. S. Marià Josep Maria Bernat Fortuny i Marsal (1838-1874): La odalisca (1862).

Niciun comentariu: