miercuri, 21 mai 2014

Frumusețea


Cititorii au întîmpinat cu vădit scepticism afirmația din nota de ieri, ceea ce nu face decît să mă bucure. Nu cred, totuși, că am fost prea îndrăzneț. La vîrsta mea, nici nu mi-ar șade bine să am îndrăzneli. Sigur, este vorba numai de o ipoteză, de o bănuială, de o conjectură plăpîndă. Nu am cum să aduc aici toate dovezile. Dar am adunat cîteva.

Ipoteza mea sună în chipul următor: frumusețea (de orice fel, dar îndeosebi cea fizică) este o invenție (destul de) recentă. Nu-i la mijloc nici un paradox. Nu vreau să șochez, să uimesc, să produc palpitații doamnelor. Și, de altminteri, nici nu cred că am astfel de puteri magice.

Primul argument este unul de ordin lingvistic. Termenul grec kalos însemna mai degrabă bun, potrivit, izbutit și abia în subsidiar frumos. Conotația de frumos / frumusețe este un adaos tîrziu. Cînd voiai să lauzi abilitatea unui pantofar din Atena, spuneai despre papucii lui că sînt kala, buni, bine realizați, potriviți pentru piciorul unui mușteriu. Nu sugerai prin kalos cine știe ce calități estetice ale produsului, ci trăinicia lui.

Pentru a desemna frumosul, scriitorii latini au folosit adjectivele ”pulcher” și ”formosus”. Cel dintîi are o etimologie incertă. Al doilea, vine de la forma, - ae, cuvînt care nu mai trebuie tradus. Din ”formosus” a venit în română termenul frumos. A existat, în secolul al IX-lea, și un papă cu numele Formosus, care a avut un potificat foarte scurt (din 891 pînă în 896, cînd a murit) și despre care există o poveste interesantă, fiindcă a fost judecat postum, în așa-numitul synodus horrenda, cadaver synod. Sărmanul papă a fost pur și simplu dezgropat (în ianuarie 897) și a participat la proces în acest mod impropriu. Trebuie să fi fost un spectacol destul de vesel..

Pulcher este tradus în dicționare prin ”frumos, bun, demn de laudă, excelent”. La Horatius, ”pulchra dies” înseamnă ”zi fericită”. Kalos și pulcher semnalau, înainte de orice, excelența unui lucru și abia apoi înfățișarea lui.

De altfel, iar acesta ar putea fi al doilea argument, grecii și romanii (dar și teologii medievali) au făcut rar comentarii de natură estetică. Aș menționa, în treacăt, că estetica însăși este o disciplină modernă. Immanuel Kant vorbește despre ”frumos” și ”sublim” în Critica facultății de judecare. În partea cu acest nume din Critica rațiunii pure, Kant vorbește despre spațiu și timp (condiții a priori ale sensibilității). Simțul estetic se trezește abia în secolul al XVIII-lea. Pînă atunci, oamenii trăiseră într-o lume de ”bunuri”, de lucruri și ființe izbutite.

Deocamdată, din punct de vedere teoretic, cam atît. Să trecem la practică. Am spus ieri că oamenii au început să vadă frumusețea fizică a femeii abia după nașterea esteticii. Pînă în secolul lui Immanuel Kant (1724 - 1804), fuseseră orbi. Dacă nu ai învățat să percepi frumosul, pur si simplu nu-l percepi.

Iată cît de vag rămîne Lucius Apuleius (c. 125 - c. 170) în Măgarul de aur, cînd trebuie să descrie o femeie frumoasă:

”...apăru o a treia [tînără fată], de o frumusețe răpitoare. Grația ei fără pereche și via strălucire a divinilor săi obraji o arată a fi Venus, așa cum trebuie să fi fost cînd era fecioară. Corpul său gol și fără nci un voal permitea să i se vadă desăvîrșita frumusețe a formelor, cu excepția frumosului său sex, pe care-l umbrea un diafan văl de mătase. Zefirul, din cale afară de curios, suflînd cu dragoste, în nebuna lui zburdălnicie, cînd umfla și îndepărta vălul, lăsînd să se vadă floarea castității, cînd cu o suflare mai puternică îl apasă și-l lipește strîns de trupul zeiței, făcînd să-i iasă perfect în relief fermecătoarele rotunzimi ale membrelor. Două culori izbeau mai întîi ochii la vederea zeiței: albeața strălucitoare a corpului, pentru că ea se cobora din înălțimile cerului, și azurul veșmintelor, pentru că ieșea din adîncurile mării” (traducere de I. Teodorescu, sublinierile în bold îmi aparțin).

Apuleius nu pare a vedea cu adevărat ceea ce prezintă în mult prea multe propoziții (trupul unei femei). Pentru a sublinia frumusețea fetei (care o interpreta pe Venus), el exclamă tautologic: Venus era de o frumusețe extraordinar de frumoasă. Nu mai pun la socoteală exprimările pur retorice, de felul ”floarea castității”, nici adjectivele în superlativ, care nu spun de fapt nimic.

La Apuleius, nu numai limbajul frumuseții este sărac, dar și văzul. Nu era deloc vina lui. Frumusețea Venerei îl orbise...

P. S. Despre portretul păstoriței din Cîntarea cîntărilor îmi propun să scriu altă dată. Unii comentatori ai poemului l-au găsit grotesc.

P. P. S. În imagine:  Hans Zatzka (1859 - 1945), Ambrosia, nimfa ploii.

2 comentarii:

heraasku spunea...

cred ca frumusetea, asa cum o percepem acum, este in stransa legatura cu gastronomia, mai exact cu placerea mancatului. sau cu foamea. avem ce manca dar foamea a ramas. poate gresesc, nu sunt un istoric al ideilor. mie (desigur nu sunt masura lucrurilor) frumusetea formei imi trezeste dorinta de a ingurgita ceea ce vad. canibalism, cu alte cuvinte. perversiune? o fi de vina batranetea?!
mai exact, nu sunt un gurmand clasic. ci un canibal gurmand.

Valeriu Gherghel spunea...

Nu mai stiu unde am citit (poate intr-un roman) aceasta replică semnificativa: Imi esti asa de draga incat te-as manca :)