joi, 22 mai 2014

Frica domnului primar de Bordeaux...


Într-un eseu despre frică (I, 18), Michel de Montaigne enumeră și comentează sarcastic o seamă de fapte pe care le-a aflat, neîndoielnic, din cărţi. Nici unul măcar nu-şi are originea într-o experienţă personală.

Cînd un oarecare senior de Bourbon asediază Roma, un soldat se aruncă din înaltul zidurilor cetăţii, cuprins de teamă, cu tot cu stindard (ceea ce-i sublinia şi mai mult laşitatea).

Un alt caz, tot din cărţi. În timpul unei bătălii, un anume împărat Theophil (numele precis şi identitatea reală nu contează) rămîne împietrit pe cal, pînă cînd unul din aghiotanţi se vede nevoit să-l tragă de manta şi să-l ameninţe cu moartea, pentru a-şi veni în simţiri.

Un al treilea caz, tot din cărţi. În timpul războaielor punice, un întreg corp de armată roman (cam zece mii de pedestraşi), cuprins de teroare, se aruncă asupra cartaginezilor şi-i zdrobeşte, acţionînd din frică acolo unde ar fi trebuit să acţioneze din impulsul contrar.

Mai departe. Montaigne constată că o frică actuală e mai cumplită decît faptul doar prezumat al morţii (viitoare), văzut, deci, ca simplă virtualitate. Mulţi, se spune, posedaţi de teamă, îşi pun ştreangul de gît. Aşadar, prezentul fricii pare, adeseori, mai redutabil decît imediatul doar posibil al morţii. Frica distruge toate ierarhiile raţionale, toate certitudinile şi convingerile. Cît timp este încă departe, moartea nu reprezintă cel mai de temut lucru. Cel mai redutabil dintre toate, constată Montaigne, este expresia corporală a fricii înseşi, indiferent de mobilul ei.

În consecinţa acestei remarci, filosofia îşi pierde scopul şi prestigiul. Dacă a filosofa înseamnă a învăţa să mori, cum afirmă ritos Montaigne, metafizica devine o simplă vanitate: moartea în sine (universală) nu are tăria unei fricii episodice.

Şi o ultimă informaţie pe care am ţinut-o, cum se spune, pour la bonne bouche. După ce a inventariat meticulos toate chipurile spaimei şi l-a acuzat pe om (un om generic, de altfel) de iraţiune, Montaigne, care a fost şi primar al oraşului Bordeaux, s-a confruntat, în sfîrşit, cu una dintre ele, nu cea mai mică.

Prin 1585, oraşul Bordeaux şi ţinutul din juru-i cad pradă ciumei. Dintr-un impuls subînţeles, seniorul de Montaigne părăseşte aşezarea printre cei dintîi cetăţeni. Dă bir cu fugiţii. Nu stă să-şi explice motivul acestei fugi ruşinoase. Ciuma reală nu lasă loc pentru deliberare. Poţi compune un eseu numai dacă te întîlneşti cu epidemiile livreşti. Cînd ai de-a face efectiv şi direct cu molima, nu-i chip să lupţi. Şi nici să încerci comentarii foarte ascuţite.

Aşa va fi conchis, pe bună dreptate, şi prea grăbitul Montaigne, arătînd, astfel, că pricepea de minune deosebirea dintre o ameninţare adevărată şi una doar povestită...

A rămas un singur lucru: să aflăm răspunsul la întrebarea care urmează în mod firesc: a procedat Michel de Montaigne, în această împrejurare nefericită, din prudenţă (care e o virtute) sau dintr-o comună laşitate (care e un viciu)?

Nu aflu cele mai potrivite cuvinte pentru a formula un răspuns. Şi nici nu mă grăbesc.

P. S. În imagine: Jusepe (José) de Ribera (1591 - 1652), Tityos (1632), fragment. O prezentare engleză a pictorului spaniol afirmă că Jusepe de Ribera a fost un pictor ”tenebrist”. Uriașul Tityos a fost pedepsit de Zeus pentru că încercase s-o agreseze pe Leto.

2 comentarii:

heraasku spunea...

Hristosul Iisus: nu va fie frica! Eu am biruit lumea.
Primele cuvinte ale Papei Ioan Paul al II-lea la iesirea in balcon dupa alegere: nu va fie frica!
Soljenitin spune ca singurele cuvinte prin care NKVD-ul reusea fara rest erau: vrei sa traiesti? de aici pleca totul.

Valeriu Gherghel spunea...

Sus inimile! Sursum corda! :)