miercuri, 28 mai 2014

Erotica eretică: noaptea 262


Literatura mai ”nouă” este plină de scene erotice nereușite. De fragmente disparate din anatomia umană, de goluri, frecușuri și fisuri. E prea mult frecuș, în opinia mea. E prea multă aprindere. Dar din cele două bețe atît de intens frecate nu iese fum literar deloc...

Pesemne că, într-un moment metafizic, scriitorii (de ambe sexe) s-au sfătuit și și-au zis: a venit vremea să numim adevărul propriu-zis. Sub comunism nu s-a putut. Acum se poate. E momentul potrivit! Adevărul propriu-zis începe cu P. Sau cu T. Sau cu F. Mai ales, cu F. Ca să vezi, aproape în toate limbile începe cu F... Nu mai trebuie să fim esopici (și timorați). Metaforele nu folosesc la nimic. Lucrul trebuie scris și arătat direct, fără ocolișuri și meandre. Datoria noastră este, așadar, să vădim adevărul gol-goluț. Zis și făcut...

În absența ironiei (și umorului), scenele erotice din poezia și proza actuale sînt, toate, de un grotesc infantil. Nu mă voi obosi cîtuși de puțin să citez vreun pasaj...

Am dat ”unfriend” tuturor acestor guralivi de ambe sexe. Am plivit cu spor grădina Domnului. Le-am dat un brînci în neant. M-am săturat de sexul nebun, de nevroze și afecțiuni venerice. Nu vreau să fiu nymphomaniac! Proza erotică (arta în general) nu este neapărat o chestiune de curaj. Nu spun o noutate: curajul e necesar îndeosebi cînd sari cu parașuta de la 10 mii de metri înălțime, cînd zbori cu Malaysia Airlines, cînd mergi în jungla Amazonului, printre fiare, cînd cazi într-un somn adînc...

Secretul e vechi. Îl știau deja Apuleius și Boccaccio. Nu-i suficient să numești lucrurile (asta se face la Anatomie), nu-i suficient să fii îndrăzneț, sfidător, eretic. Dincolo de publicul puritan, există și cititori inteligenți. Ei pricep și fără să li se arate cu degetul ceva. În fond, pornografia e pentru naivi, inocenți și leneși. Reduce materia cenușie...

Isprava estetică stă mai degrabă în sugestie. În amănuntul de ordin revelatoriu. Se înțelege aproape de la sine: nu există lucru mai anevoios. Ce-i drept, fără un cititor isteț (și lipsit de inhibiții) nu poate exista literatură erotică. Prin urmare: cum este posibilă o astfel de literatură? Răspunsul e simplu. Fiind la fel de ingenios ca povestitorii din O mie și una de nopți. Nimic nu e mai direct și mai crud decît acest pasaj. Iată:

”La chemarea aceea atît de temeinică, Aluniță o înșfăcă pe copilandră pe după șolduri și ținti acadeaua cea vînăturoasă drept înspre poarta slăvilor și, îndemnînd-o pe cripta de cleștar, o duse de ajunse iute la pragul biruințelor. Pe urmă o aduse să ocolească de la drumul cel mare și o îmboldi amarnic, pe un drum scurt, drept înspre poarta culmilor; dar întrucît vînătura șovăia dinaintea strîmtimii acelei porți întrezidite, sili strunga, spărgînd capacul olului, și se pomeni atunci ca acasă, de parcă întocmitorul ziditurii ar fi luat măsurile dintr-amîndouă părțile deodată. Apoi își duse mai departe căutările, cercetînd pe îndelete sukul de lunea, tîrgul de marțea, bazarul de miercurea și iarmarocul de joia. Pe urmă, după ce dezlegă astfel tot ceea ce era de dezlegat, se odihni, ca un musulman cucernic, la intrarea de vinerea. Și așa fu cu călătoria de cercare a lui Aluniță și a țîncului său prin livadia copilandrei” (O mie și una de nopți, noaptea 262, volumul 5, traducere H. Grămescu, p.48).

Nu am citit niciodată în marchizul de Sade, în Teresa filosoafa, în Philip Roth ceva mai destins (și mai nobil) decît scena erotică descrisă în noaptea 262, în care anatomia devine o geografie fabuloasă.

P. S. În imagine:  Jean-Honoré Fragonard (1732 - 1806): Le verrou (detaliu, 1774 - 1778).

Niciun comentariu: