miercuri, 14 mai 2014

Decameronul. Minunile sfîntului Iulian


Sîmbătă după simpozionul biblic de la Universitate, vesel și sub scut, cum ziceau romanii, am coborît în Lăpușneanu și mi-am cumpărat de la anticarii de acolo Decameronul lui Boccaccio. Nu aveam în casă, spre rușinea mea, nici una dintre ediții, doar note și însemnări după o lectură de acum mai bine de zece ani, într-un caiet cu 300 de file, îngălbenit și pătat de cafea...

Mi-am luat, deci, cu numai 30 de lei, ediția din 1966 de la Editura pentru Literatură (colecția BPT, după care plîng mulți cititori ca mine și ca Domniile Voastre), cu traducerea, mai presus de orice laudă, a Etei Boeriu. Ediția are și colofon (o raritate în zilele noastre). Zice la sfîrșit cam așa:

”Și s-au tras din această carte 60.100 de exemplare boșate, pe hîrtie nobilă de ziar, și s-a tipărit în anul de grație 1966, în luna lui iulie”.

Vă dați seama, fraților? 60.100 de exemplare! Nici premianții Nobel pentru literatură nu se vînd astăzi în așa hal. Ceva s-a petrecut cu biet român săracul între timp. Nu-mi dau seama prea bine ce. Dar nu cred că se citește mai puțin decît în 1966.

Se citește mult la laptop și calculator, știu bine asta, în poziții incomode, pe-o parte, într-o dungă, cu coatele pe genunchi: eu însumi sînt constrîns de meserie să consult studii în PDF și cărți ”electronice”. Și, oricum, nu mai sîntem în 1966 de mai bine de 48 de ani.

Între timp, ispitele s-au înmulțit. Dracul își face pretutindeni de cap. Lumea a dat de libertate, de plăceri, de vicii, de frivolități. Călătorește la Milano, la Amsterdam, în Atena, în Corfu, aiurea. Se combină în formațiuni (in)stabile. Vrea să iubească și să fie iubită. Instantaneu. Se prosternă în basilica sexului. Rostește psalmi erotici. Vizitează muzee, piațete, ”The Bathhouse of the Winds”, ascultă instrumentiștii din Monastiraki, din Place Pigalle, bea Cinzano, Martini, Uzo, Bourbon, limonadă parfumată, face poze, vrea să devină extrem de fericită într-un timp extrem de scurt, într-un cuvînt, maximum de juisare în minimum de timp.

Dar de citit tot citește, cred. Sau mă înșel?

Așadar, am Decameronul lui Boccaccio. Mi-am procurat cu 30 de lei cîteva zile de bucurie intensă (deși titlul promite fix zece). Din cîte observ, bucuria s-a ieftinit simțitor. Nu peste mult, o vom cumpăra gratis, dacă ăsta se mai cheamă negoț.

Vreți să vă spun o poveste? Iată, aleg povestea a doua din ziua a doua. Are și aventură, și întorsături de soartă, și dialog, și sex nebunatic, are de toate. Ascultați:

Înainte de a porni la un drum lung, un anume Rinaldo din Asti spune, prevăzător, o rugăciune pentru odihna părinților sfîntului Iulian. Umblă cît umblă, călătorește cît călătorește și, la un moment dat, intră în bucluc. Este jefuit de trei tîlhari. Rămîne desculț, numai în cămașă, în pustietate. O pornește amărît spre Castel Guiglielmo, dar află porțile orașului închise, cu punțile ridicate. E noapte, frig, cerul este sticlos, înghețat. Se plînge în gînd sfîntului Iulian. Lamentația lui are efect. Dacă știi cum să-i iei, sfînții sînt săritori la nevoie:

”Ci sfîntul Iulian, sub paza lui ținîndu-l, fără zăbavă îi rîndui altminteri culcușul” (volumul 1, p.111).

O văduvă ”frumoasă la trup ca nimeni alta” îl aude și-i deschide o portiță secretă în cetate. Rinaldo intră în casa femeii și este primit cu multă bunăvoință și pricepere. Văduva cea frumosă îl poftește în baie, să se curețe și să se încălzească. Îi dă veșminte proaspete și-l cheamă la masă. Iar pentru că Rinaldo e chipeș, îl cheamă și în pat. Cei doi își ”astîmpără astfel focul care îi arde, din plin și în multe rînduri”. În zori, cînd dă să plece, eroul poveștii îi vede pe cei trei tîlhari prinși și legați. Depune mărturie și primește înapoi banii, hainele și calul. Spre seară se întoarce acasă. Nu înainte de a șopti o rugăciune de mulțumire sfîntului Iulian.

Dacă v-a plăcut povestea lui Boccaccio și o să fiți cuminți, o să mai spun una și mîine...

2 comentarii:

heraasku spunea...

chestiunea cu cititul ma roade. nu cred ca se citea mai mult atunci, ieri decat azi, maine. se citeste altfel. literatura cred ca se citeste mai mult azi decat ieri dar mai putin decat credem. 60 000 de exemplare? eu nu cred ca existau real, in functiune, mai mult de 10 000. oamenii cumparau din obligatia de a fi/ a se manifesta, in sfarsit, ca intelectuali. biblioteca Doina trebuia umpluta si cu altceva decat cu bibelouri. doar asta era tinta comunismului. estetica traita, reprezentata cotidian, manifesta (interesant e ca acum, ceva din acele deziderate ale marxismului au luat fiinta concret si sunt extrem de virile).
recomand Decameronul lui Pasolini

Valeriu Gherghel spunea...

Pe vremea aceea (in 1966) se scriau tirajele cartilor (chiar daca uneori par mincioase). Astazi, nici o editura nu mai declara tirajele.