marți, 6 mai 2014

Cea mai frumoasă scenă de sex din literatură: Măgarul de aur


Scriitorii antici (dar și cei medievali) cred că femeia este o ființă fără multă minte (cînd are minte, o folosește cu mare grijă!), slabă și, adeseori, vicleană.

Principalul ei scop în viață este să-l înșele pe bărbat ori să-și bată joc de el, să-l umilească, precum Xantipa lui Socrate. Ea nu ascultă decît de instincte și pofte. Femeia nu are limite și nici self-control. Și, mai ales, nu este în stare să înțeleagă măreția bărbatului, noblețea lui incomparabilă (ca aceeași ilustră Xantipa).

În femeie nu te poți baza, arată Petronius în Satyricon, cînd relatează povestea matroanei din Efes, care se culcă lîngă mormîntul fostului soț cu soldatul pus să păzească niște spînzurați. Femeia nu-și poate ține cuvîntul și nici hotărîrile. Este gata oricînd de plăceri. Matroana din Efes renunță fără multe vorbe la doliu și-și urmează dorința. Nu există făptură mai nesățioasă decît femeia. Și nici mai frivolă.

”Frailty, thy name is woman”, va conchide la sfîrșitul Evului Mediu Shakespeare.

De obicei, prozatorii latini subliniază aspectul comic al erosului. Scena erotică este menită să trezească amuzamentul cititorilor (ascultătorilor). În Matamorphoses sau Măgarul de aur (capitolul IX: 7), Lucius Apuleius (125 - 170) prezintă o femeie care este într-atîta de nerușinată încît își înșală soțul chiar sub ochii lui. Bărbatul e credul, orb, naiv. Episodul este foarte cunoscut. Citez:

”Era un biet muncitor, un fierar care trăia de azi pe mîine din micul lui cîștig. Avea o nevastă, ca și el destul de săracă, dar renumită pentru stricăciunea ei fără pereche. Într-o zi, plecînd de acasă la o lucrare la care se angajase, îndată un ibovnic îndrăzneț se strecură pe furiș în casă și amîndoi amanții începură să se iubească în toată siguranța. Bărbatul care nu știa nimic și nici chiar atunci nu bănuia ceva de felul acesta, se întoarse acasă pe neașteptate. Găsind ușa închisă și încuiată cu zăvorul, era încîntat de cinstea soției sale. Bătu și chiar fluieră ca să-și anunțe prezența. Dar vicleana cumătră, foarte deprinsă cu astfel de destrăbălări, se smulse din brațele amantului care nu-i dădea drumul și-l ascunse pe furiș într-un butoi gol, pe jumătate îngropat într-un colț. Apoi, deschizînd ușa, chiar din prag, își primi bărbatul cu cele mai aspre cuvinte:
- Așa, va să zică îmi hoinărești cu mîinile în buzunare, fără să faci nimic și fără să aduci un ban”.

Tupeul femeii e nemăsurat și asta face deliciul scenei. Dar povestea nu se încheie, desigur, aici. Bărbatul se apără și-i spune soției că tocmai s-a înțeles cu un mușteriu să-i vîndă butoiul (în care așteaptă amantul) pentru cinci denari. Cumătra nu se pierde cu firea și-i spune că deja a vîndut butoiul pentru șapte denari bărbatului aflat înăuntru.

Amantul are suficientă prezență de spirit, iese pur și nevinovat din ascunzătoare și-și manifestă zgomotos nemulțumirea. Butoiul este murdar și spart. Nu face șapte denari. Surpriza întunecă detot priceperea soțului. Lucius Apuleius îl caracterizează cu ironie: ar fi ”un model de pătrundere și finețe”. Luat din scurt, bietul bărbat nu-și dă seama că străinul nu are ce căuta în butoi. Mai mult: se oferă să curețe el însuși recipientul. Ia o lampă, intră în butoi și ”începe să răzuiască grosul strat de murdărie, care de multă vreme rodea lemnul”.

Prilej pentru o nouă încleștare erotică: ”La rîndul său, amantul, un foarte frumos adolescent, răsturnă pe butoi pe soția fierarului și începu și el s-o lucreze în toată siguranța. Dar ea, cu capul aplecat în butoi își bătea joc de bărbatul ei ca o adevărată curtezană, arătîndu-i cu degetul cîte un loc: aici, acolo, apoi dincolo, și mai încolo, unde trebuia să răzuiască. Cînd îndoita treabă a fost terminată și cei șapte denari numărați, nenorocitul fierar, ridicînd butoiul, se văzu silit să-l ducă pe umeri pînă la locuința înlocuitorului său” (traducere de I. Teodorescu).

În concluzie, fraților: numai bărbat să nu fii...


P. S. Pentru ultimul pasaj ofer și originalul latin: ”At vero adulter bellissimus ille pusio inclinatam dolio pronam uxorem fabri superincurvatus secure dedolabat. Ast illa capite in dolium demisso maritum suum astu meretricio tractabat ludicre; hoc et illud et aliud et rursus aliud purgandum demonstrat digito suo, donec utroque opere perfecto accepit septem denariis calamitosus faber collo suo gerens dolium coactus est ad hospitium adulteri perferre”.

P. P. S. În imagine: Jean de Bosschère (1878 - 1953): The Golden Asse, dessin.

Niciun comentariu: