vineri, 2 mai 2014

Ce vis ciudat avui...


Visez foarte rar. Țin minte și mai rar visele. Nu am însușiri de mediu oniric. În deosebire de A. B., care visează prodigios, noapte de noapte, sistematic, minuțios, feerii sau catastrofe, îndeosebi catastrofe, eu visez foarte prozaic. Pentru psihanaliști, sînt un subiect nul. Visele mele nu au amplitudine, semnificație vizionară, profetică.

Spre rușinea mea, nu cred că visele au vreo importanță, că deschid o cale spre profunzimea ființei sau spre înălțimi. Nu-și au rădăcina în Dumnezeu. În fond, visele nu spun nimic despre nimic, chiar dacă oamenii și-ar dori să fie altfel și să spună ceva despre (alt)ceva.

Menționez, de asemenea, că nu sînt (și nu mi-am dorit să fiu) priceput precum vestitul Artemidor din Ephes, care a scris în Antichitate (pe la anul 100 î. e. n.) o Carte de tălmăcire a viselor, comentată cîndva de Michel Foucault în Istoria sexualității.

Cheia viselor? Eu n-am avut niciodată vreo cheie, nici măcar de la ușa casei mele.

Minune! Astă noapte am visat. Vreți să vă povestesc visul meu? Iată:

Episodul 1: trebuie să-mi  vizitez prietenii din închisoare; să mai spun oare că, în viața reală, nu am prieteni în temniță? Închisoarea este o clădire subterană. Pentru a ajunge în sala în care mă aflu, deținuții urcă pe niște trepte, din adînc. Gardienii sînt vorbăreți, bonomi. Nu au uniforme, dar asupra acestui aspect nu sînt sigur.

Mai întîi, vine din întunericul temniței fostul meu coleg de liceu, poetul M. L. De cînd nu l-am văzut, a devenit alcoolic. Îmi cere bani. Îi spun că nu am la mine nici o sumă și că trebuie să merg la un bancomat. Mă însoțește. Pe drum, îl privesc cu coada ochiului. Deplîng starea lamentabilă în care a ajuns: e incoerent, se vaită, cerșește. Îi dau banii și ne întoarcem în închisoare.

Episodul 2: Mă aflu iarăși în sala de așteptare, dar de data asta sînt însoțit de doctorul O. M. De jos vine A. M.-P. E volubilă ca de obicei. Veselă. Febrilă. Mă întreabă dacă i-am publicat articolul în Opinia studențească. O privesc mirat, fiindcă nu mai sînt la Opinia... din 1990.

Doctorul O. M. se apleacă spre mine și îmi șoptește misterios: ”Trebuie s-o înțelegi, Valeriu, sărăcuța nu mai ține minte decît întîmplările din tinerețe. În fond, trăiește în anii 80. Pentru ea, timpul s-a oprit în loc”.

După care face un adaos consolator: ”Încă nu a aflat ce scriitor important ai devenit”  :)))

Asta-i tot. Visul m-a amuzat. De aceea l-am și notat aici. Dar nu cumva are (și) un înțeles abisal? Trebuie să cercetez. Am s-o întreb neapărat pe A. B.

P. S. Maurits Cornelis Escher (1898 - 1972):  Relativiteit (1953).

Niciun comentariu: