joi, 29 mai 2014

Ars dedicatoria


Într-un articol mai vechi, Șerban Foarță a vorbit de o ”ars dedicatoria”. Sintagma a fost preluată de Ilie Constantin și, poate, de alții (inclusiv de autorul acestei note). După exemple, cei doi poeți se referă mai degrabă la dedicațiile autografe.

Dedicația diferă adeseori de autograf. Prima pare a fi o invenție modernă, dar nu este exclus ca și scrierile din Antichitate să fi fost menite explicit unor mărimi. Va trebui să verific.

O întîlnim la Cervantes, la Laurence Sterne, la Voltaire. Poate lua forma unui poem, a unui prolog, a unei epistole etc. Dedicația numește destinatarul principal al lucrării (un conte, un margraf, un rege, papa de la Roma, un mecena) și cuprinde un mic elogiu al carității sale. Se înțelege că scrierea și tipărirea volumului cutare i se datorează într-un fel sau altul. Descartes mulțumea profesorilor de la Sorbona. Destinatarul este numit, în multe cazuri, protector, are toate însușirile pozitive imaginabile și, îndeosebi, meritul de a fi intuit geniul incomparabil al autorului.

Miguel de Cervantes Saavedra găsește de cuviință să ia în derîdere obiceiul dedicatoriu. Devenise, probabil, în secolul lui, o modă stînjenitoare. Aproape întotdeauna, dedicația prefațează un dar, un cadou. O vreme făcea parte din text (era un așa-zis element paratextual) și se tipărea pe prima pagină a cărții. Mai nou, e autografă.

Autograful este, de obicei, solicitat de un cititor, care vrea să posede nu doar cartea, ci și o mostră din scrisul autorului, o părticică din Creator, un fragment sacru, o relicvă. În librăriile de azi, lumea cumpără o carte și stă la coadă pentru un autograf, nu pentru o dedicație. Mulți scriitori nu sînt atenți (ori se prefac că nu sînt) și redactează autograful sub forma unei dedicații: ”Domnișoarei N., împreună cu întreaga simpatie a autorului”. Dar dacă volumul nu este un dar și nu a fost scris pentru numita domnișoară, dedicația e pur și simplu mincinoasă. Mai cu seamă poeții și-au făcut acest obicei galant. Îl întîlnim totuși și la filosofi și eseiști în egală măsură.

Este greu, foarte greu să compui o dedicație autografă isteață. Mulți autori consideră că autograful ține de genul epidictic (al elogiului) și înșiră baliverne: ”Poetului genial N., părintele meu literar și adevăratul autor al acestei cărți, afecțiunea eternă a modestului său ucenic” etc. etc.

Lucian Blaga, în schimb, era cît se poate de sec: ”Domnului profesor G. Ibrăileanu, cu multă stimă”.

După gustul meu, autograful ar trebui pus pe o carte de vizită, detașabilă. Așa proceda N. Steinhardt. Nu-ți place cartea, păstrezi autograful și o vinzi, o faci cadou de Crăciun sau, horribile dictu, o dai la gunoi. Am scris cu mulți ani în urmă, din imprudență, pe pagina de titlu, un autograf pentru actualul Decan de la Literele ieșene, clasicistul C. L. C. Decanul a vîndul exemplarul din Porunca lui rabbi Akiba la un anticar. Dacă nu s-a luminat la minte (nu mai era posibil), tot a cîștigat ceva. Acum două zile, o doamnă în mare doliu mi-a cerut un autograf. Mi-a întins cu emoție o carte. Se intitula, nu-i nevoie să mai spun, Porunca lui rabbi Akiba.

Am observat că pagina de gardă avea o însemnare deasupra numelui și titlului și am devenit brusc curios. Nu cumva? Da. Da. Da. Clasicistul C. L. C. nu catadicsise nici măcar să anuleze ”dedicația” din 13 februarie 2006.

Ce-i drept, în orice anticariat serios, o carte cu autograful autorului valorează dublu. Cred că pe asta a mizat clasicistul. N-am șters nici eu nimic. Sub dedicația originară, am mai pus una, cu data de 27 mai 2014. Exemplarul a devenit, astfel, de trei ori mai prețios. Mă întreb ce voi scrie peste încă opt ani...

Pînă la urmă, vorba stoicilor, totul se întoarce la sublimul autor.

P. S. În imagine: un autograf al lui Jean Cocteau pe cartea Les enfants terribles, 1929.

Niciun comentariu: