vineri, 11 aprilie 2014

Vonnegut, Vonnegut


Acum un sfert de secol (sau poate mai puțin, sau poate mai mult, nu-mi aduc aminte precis și nici nu e nevoie), s-a întîmplat că am citit, un an de zile, numai și numai Kurt Vonnegut jr. Nici un alt prozator nu mă interesa.

Nu am fost singur în nevroza mea bibliofilă. Mă însoțeau niște prieteni. Unii nu mai trăiesc, alții au plecat foarte departe, la marginea lumii. În fine, unii continuă să trăiască în Iași, dar nu obișnuim să ne vizităm. Unele momente nu sînt repetabile.

Citeam cărțile lui Vonnegut cu creionul în mînă, subliniam pasajele semnificative, uneori le învățam pe de rost, și făceam apoi discuții interminabile, minuțioase, sîmbătă noaptea, cred. Ne opream din analiză abia duminică dimineața, frînți și euforici.

Comunismul era pe sfîrșite, dar noi nu știam asta. Nimeni nu poate ghici viitorul. Și nici trecutul. Singura noastră ocupație notabilă era, așadar, lectura romanelor lui Kurt Vonnegut jr.

Dacă nu mă înșel, am început cu Fii binecuvîntat, domnule Rosewater, sau nu strica orzul pe gîște. În engleză, expresia din titlu este mult mai tare: ”pearls before swine”. Am și acum volumul, este subliniat cu maximă cruzime și adnotat pe manșeta paginilor. Observațiile mi se par naive (cînd nu de-a dreptul aiurea). Nu era nimic de capul meu.

Am continuat cu Abatorul cinci. Nu pot uita nici acum următorul pasaj: „Să-mi dea Domnul puterea de-a accepta ce nu pot schimba, curajul de-a schimba ce pot şi înţelepciunea de-a pricepe ce pot şi ce nu pot”. Prea puțini ajung la înțelepciunea asta, în care întrezăresc un îndemn stoic. Eu încă nu am ajuns.

Am mai citit atunci (nu mai știu ordinea exactă) Galapagos (cu accent ascuțit pe al doilea a), Leagănul pisicii (din care rețin propoziția: ”Numiți-mă Iona. Cam așa au făcut și părinții mei. Mi-au spus John”), Mama noapte. Și celelalte. Despre fiecare ne-am dat cu părerea.

Ne fascina umorul lui Vonnegut, ironia, privirea lui atentă la detaliile cele mai stranii (sau doar amuzante), inventivitatea verbală, simțul ludic, luarea în deșert a tuturor obiceiurilor narative, satira.

Ofer un singur amănunt mai picant: în Galapagos, povestitorul este, în principiu, defunct. Asta îi oferă posibilitatea de a fi omniscient și ubicuu. Ca spirit, poate intra în mintea tuturor personajelor, poate trece prin ziduri, vede tot, înregistrează orice, călătorește cu maximă ușurință de la o lume la alta etc.

A trecut atîta amar de vreme de la acele discuții febrile încît mi se face pur și simplu rușine de vîrsta mea. Sînt nespus de bătrîn. Intolerabil de vechi. Multă vreme nu am mai citit Vonnegut. I-am cumpărat cărțile, dar le-am depus în bibliotecă fără să le răsfoiesc. Credeam că este un capitol încheiat.

Omul reprezintă, totuși, o făptură imprevizibilă. În primul rînd, pentru el însuși. Și abia în al doilea rînd pentru ceilalți. De o lună și mai bine, m-am întors la Kurt Vonnegut jr. Mărturisesc franc: îmi place. Va să zică nu m-am uscat detot. Nu mă așteptam cîtuși de puțin la surpriza asta.

Acum am început Barbă Albastră. Nu-mi pasă că sînt la a treia lectură. Aș vrea să fiu însoțit în lectura mea. Din păcate, timpul nu poate fi dat înapoi...

P. S. Precizez din motive cuvioase (întîi pentru că toată lumea promovează cîte ceva și, al doilea, fiindcă sînt eu însumi un ”autor Polirom”) că volumul Barbă Albastră a apărut exact la Editura Polirom, în 2006, în traducerea lui Virgiliu Ștefănescu - Dragănești. Detalii despre carte aici.

P. P. S. În imagine: Odilon Redon: Le Silence.

Niciun comentariu: