miercuri, 2 aprilie 2014

Sfîrșituri romanești



Cînd nu le lasă neterminate, prozatorii români obișnuiesc și ei să-și încheie romanele, chiar dacă nu o fac în chip strălucit. În schimb, numiții prozatori nu-și isprăvesc niciodată tetralogiile romanești (nu este doar cazul lui Ștefan Bănulescu), deși anunță extrem de optimist urbi et orbi una sau mai multe. Cu o excepție ilustră, pe care nu are rostul s-o menționez în această notă.

Iată ce am cules în dimineața asta:

1. ”Copitele cailor bocănesc aspru pe drumul bătătorit și roțile trăsurii uruie mereu, monoton-monoton ca însuși mersul vremii. Drumul trece prin Jidovița, pe podul de lemn, acoperit, de peste Someș, și pe urmă se pierde pe șoseaua cea mare și fără început” (Liviu Rebreanu, Ion, 1920).

2.  ”A doua zi, recules în noua armonie a vieții ce i se pregătea, avea să dirijeze ca un stăpînitor concertul din muzică de Bach” (Hortensia Papadat-Bengescu, Concert din muzică de Bach, 1927).

3.  ”Felix își aduse aminte de seara cînd venise cu valiza în mînă și trăsese de schelălăitorul clopoțel. I se păru că țeasta lucioasă a lui moș Costache apare la ușă și vechile vorbe îi răsunară limpede la ureche.

 ‘Aici nu stă nimeni’!” (G. Călinescu, Enigma Otiliei, 1938).

4.  ”Lipsite însă de omul lor aceste adunări aveau să-și piardă și ele curînd orice interes. Iar trei ani mai tîrziu, cînd izbucnea cel de-al doilea război mondial, să se vadă că nu era numai atît. Timpul nu mai avea răbdare” (Marin Preda, Moromeții, 1955).

5.  ”…putea fi el însuși, o dată, în sfîrșit, un stăpîn, un rege sau un stăpîn atotputernic, lipsit de milă și fără inimă, sau cu o inimă de piatră, înconjurat din toate părțile de supunere și lingușire, de acea supunere a pămîntului, de acea lingușire curată și ațîțătoare a aerului, aerul acela atît de dens în care curgea acum, ca într-o apă, mișcîndu-și mîinile și picioarele din simplă obișnuință doar, în joacă doar, rîzînd de plăcere, rîzînd mereu, icnit, ascuns, de parcă ar fi făcut ceva nepermis, ceva nemaipomenit, ceva albastru sau adînc, sau piatră, sau frunză înaltă și umedă, sau vis curat ocrotit de îngeri răbdători, veșnic copilăroși, veșnic copilăroși, veșnic copilăroși!...” (Nicolae Breban, Animale bolnave, 1967).

Niciun comentariu: