vineri, 18 aprilie 2014

Sfîrșitul lui Marquez


Am citit Un veac de singurătate, cred, de îndată ce s-a tradus în românește, acum aproape un veac. Oricum, nu mult mai tîrziu. Prietenii mei erau în extazul cel mai mistic cu putință. N-am putut să rezist. Am cumpărat cartea.

Țin minte că odată cu această traducere, în limbajul criticii autohtone a intrat definitiv sintagma ”realism magic”. Din acel moment, a devenit un act de ininteligență să ignori această expresie, cînd scrii despre prozatorii români (vechi și noi). Toți ilustrează de minune ”realismul magic”. Ca să vezi...

Să nu uit: romanul lui Gabriel Garcia Marquez mi-a plăcut și nu mi-a plăcut. Nu am o explicație valabilă pentru indispoziția mea. E vorba pur și simplu de gust(uri). Prea multă poezie, poate. Prea mult vag. Eu crescusem, în sobrietate, cu Borges și Kafka.

Mi-a plăcut, în schimb, Toamna patriarhului, cu frazele lui interminabile, ramificate, inextricabile, acoperind minuțios, necruțător pagini întregi, roman care a generat în anii 80 o modă persistentă: toată lumea scria propoziții fără sfîrșit, chiar cînd trimitea telegrame cu privire la moartea unui apropiat.

Malițioșii pretind că, în 1981, cînd premiul Nobel pentru literatură a fost acordat lui Elias Canetti, Marquez a fost neplăcut impresionat (sînt sigur că toți aspiranții la Nobel procedează la fel): ”Canetti e zero barat, eu sînt Marele Prozator al veacului 20. Eu și nimeni altul. O să refuz premiul!”. Se mai spune că academicienii suedezi au căzut pe gînduri.

L-au premiat un an mai tîrziu. Gabriel Garcia Marquez a uitat de amenințare și a acceptat bucuros distincția.

Și mai știu că la ceremonia de acordare a premiului, în pofida uzanțelor care impun o ținută cernită, cu frac și papion vopsite în negrul cel mai grav, Marquez a purtat un costum galben cu un trandafir roșu la butonieră. Într-o adunare de indivizi foarte serioși (și, desigur, foarte crispați), a reprezentat, negreșit, o pată de culoare.

Într-o însemnare de soiul acesta, este absolut necesar să închei cu un citat semnificativ. Am ales, desigur, sfîrșitul romanului Un veac de singurătate (fiind și singurul pe care-l am la îndemînă):

”Atunci mai sări cîteva rînduri pentru a depăși profețiile și pentru a căuta să cunoască data și împrejurările morții sale. Dar, înainte de a ajunge la versul final, înțelesese că nu va mai ieși niciodată din odaia aceea, căci stătea scris că acea cetate a oglinzilor (sau a mirajelor) va fi ștearsă de vînt și alungată din memoria oamenilor în clipa în care Aureliano Buendia va fi terminat descifrarea pergamentelor, și că tot ce vedea scris acolo era dintotdeauna și avea să rămînă pe vecie de nerepetat, căci semințiilor osîndite la un veac de singurătate nu le era dată o a doua șansă pe pămînt”.

M-am jurat că nu voi mai reproduce aici nici un sfîrșit de roman, oricare ar fi. Mi-am călcat cuvîntul și am notat, iată, sfîrșitul lui Gabriel Garcia Marquez (6 martie 1927 - 17 aprilie 2014).

P. S. Am cautat poze pentru această însemnare și am dat peste niște fotografii în care Marquez stă alături de Fidel Castro, El Lider Maximo. Trec peste opțiunile lui politice. După cum se poate vedea imediat, am ales, totuși, altceva. Un Odilon Redon: Ochiul (1880 - 1885).

Niciun comentariu: