vineri, 4 aprilie 2014

Plăceri


”Frumusețea în exces face ca spiritul să-și piardă vlaga” (Seneca, Scrisori către Lucilius, 51).

Dacă pînă și frumusețea unui peisaj de munte, a unui defileu, frumusețea mării învolburate constituie, pentru Lucius Annaeus Seneca, o cheltuială zadarnică de energie, ceva nu-i în ordine cu filosofia stoicilor. Din capul locului, Seneca respinge frumosul și tulburarea trezită de frumos. Și de multe ori frumosul nu este frumos (și demn de notat) decît în exces. Frumosul ”moderat” devine imperceptibil...

Încerc să pricep acest staniu refuz, străin omului modern și hedonistului contemporan, care caută plăcerea oriunde, chiar și în suferință.

În opinia filosofului, orice plăcere amenință echilibrul emoțiilor, armonia umorilor, impasibilitatea, apatia. Pînă și obiceiul cititului - menționează într-un loc filosoful - reprezintă o agitație blamabilă.

Seneca este, așadar, un anti-patic, în toate sensurile cuvîntului.

El acceptă cel mult o plăcere modică, umilă (nu mai mult), insignifiantă, o plăcere la limita indiferenței binevoitoare: plăcerea lecturii unei scrisori primite de la prietenul Lucilius, de pildă. Chiar dacă o astfel de plăcere îl pune imediat pe gînduri. Seneca se întreabă la modul foarte serios dacă nu cumva ar trebui s-o respingă, s-o nege. Nu-i o eroare? O fantasmă nocivă? O înjosire?

În fond, el nu refuză numai o specie anume de plăceri (plăcerile erotice, să zicem), el refuză deopotrivă, printr-un refuz hiperbolic, ca îndoiala lui Descartes, toate plăcerile, inclusiv plăcerile întemeiate pe frumos (și acceptate mai tîrziu de un Epictet).

Verdictul stoicilor este necruțător: orice plăcere este un viciu.

O plăcere (orice plăcere!) reprezintă nu numai o cheltuială inutilă de timp și de energie (de vlagă!), dar și o știrbire a demnității sociale. Hedonistul, pare a gîndi Seneca, nu este un om întreg. Și nici un bărbat veritabil.

Pentru acest cuvios motiv, resping stoicii (și romanii, în general) iubirea: produce emoții prea mari, trăiri costisitoare, jigniri; amenință împăcarea cu sine, seninătatea, indiferența (care la stoici este o virtute).

Puterile se cuvin păstrate pentru un alt tip de încercări. Mai precis, pentru ce? Seneca nu spune. Ori nu e foarte limpede în această privință. El se gîndește mereu și mereu numai la puterea de a refuza. Refuzul cată a fi un exercițiu permanent.

Stoicul este obsedat de moarte. Puterea spiritului se cuvine a fi economisită pentru confruntarea finală. În urmbra frumuseții excesive stă moartea...

P. S. În imagine: zeița Flora cu cornul abudenței. Pompei: frescă.

Un comentariu:

stefan s. spunea...

Interesante rânduri!
Dacă n-aș avea începute câteva cărți - un nociv obicei al meu - l-aș lua pe Seneca de pe raftul bibliotecii, că tot s-a așezat praful pe el, și i-aș citi Epistolele către Lucilius...

Nu știu dacă vi se pare interesant un astfel de amănunt: primele rânduri din Seneca le-am citit într-un roman românesc: Anca Balaci, Drum bun, Simina.

Orice plăcere e un viciu...
Creștinește vorbind, cam așa e!
Ei, ar fi multe de spus... Doar se știe, stoicismul și creștinismul au ceva puncte comune.

Numai bine vă doresc!