joi, 10 aprilie 2014

Mă numesc Arthur Gordon Pym


Vom reciti, dar, cîteva propoziții introductive. De obicei, ”deschid” o povestire. Mai rar, un roman. Moda acestor propoziții a dat-o, în 1838, Edgar Allan Poe (1809 - 1849). Într-o privință, tot secolul al XIX-lea (și toată proza de aventuri ori polițistă) se află sub semnul scriitorului american.

Acest incipit a fascinat generații întregi de autori (și de cititori), a fost imitat cu voluptate, cu frenezie, cu ură. Face parte din subconștientul oricărui prozator incipient. A fost, în fine, parodiat de zeci și zeci de ori de atunci încoace. Va bîntui în continuare imaginația oricărui creator ingenuu, confruntat cu începutul, cu spaima lui.

El pare a fi modul cel mai direct (și mai euforic) de a intra într-o acțiune sau, mai blînd, într-o autoficțiune. A fost preluat și de unele personaje de film. Toată lumea se amuză cînd aude trufașa declarație a, totuși, incomparabilului detectiv: ”Mă numesc Bond. James Bond”. Estimp, voga acestui debut narativ a diminuat și puțini prozatori contemporani îl mai folosesc. Nici nu e cu putință.

Umberto Eco notează în comentariul la Numele trandafirului că astăzi nu mai este posibil să faci declarații de dragoste la modul serios, fiindcă devii ridicul și stupid: prin urmare, ești obligat să clipești (complice) unei iubite ruinate de scepticism și plictiseală. Recurgi la virtuțile ironiei parodice. Declari, de exemplu, ”Te iubesc” și adaugi imediat precizări de ordin mai mult sau mai puțin livresc: ”Te iubesc de numa-numa, precum soarele și bruma :)))”, ”Așa cum a spus cîndva un personaj celebru, într-un moment de inconștiență, te iubesc de numa-numa” ori ”Te iubesc, ce mai, așa cum numai un poet de altădată a mai iubit o femeie îndărătnică”. Aluzia e la Shakespeare, desigur...

Să ne întoarcem însă la propoziția lui Poe și să-i examinăm versiunile, clonele. Am așezat variantele în ordine cronologică. Lectură plăcută...

Așadar:

1838. ”Mă numesc Arthur Gordon Pym” (Edgar Allan Poe, Povestea lui Arthur Gordon Pym, traducere de Liviu Cotrău).

Unii istorici literari pretind că incipitul lui Poe parodiază, de fapt propoziția unui anume Morris Mattson, care și-a început un roman astfel: ”Mă numesc Paul Ulric” (cf. Umberto Eco, Șase plimbări prin pădurea narativă, traducere de Ștefania Mincu, Constanța: Editura Pontica, 1997, p.32).

1839. ”Fie-mi îngăduit să mă numesc deocamdată William Wilson: Let me call myself, for the present, William Wilson” (Edgar Allan Poe, William Wilson, traducere de Ion Vinea).

1851.”Ziceți-mi Ishmael” (Herman Melville, Moby Dick, traducere de Petre Solomon); „Spuneţi-mi Ishmael” (traducere de Mircea Mihăieș).

1859. ”Mă numesc Sampson și lucrez ca agent de asigurări pe viață” (Charles Dickens, Hunted Down: Vînătoarea s-a terminat, traducere de Cătălin Platon).

1860 – 1861: ”Din numele de familie al tatălui meu, Pirrip, şi din numele meu de botez, Philip, limba mea de copil n-a izbutit să scoată alt cuvînt mai lung şi mai lămurit decît Pip: My father's family name being Pirrip, and my Christian name Philip, my infant tongue could make of both names nothing longer or more explicit than Pip” (Charles Dickens, Marile speranțe, traducere de Vera Călin).

1946. ”Mă numesc Gillian Brayton” (Margery Allingham, Inocenta, traducere de Cătălin Platon).

1958. ”Dacă stau bine și mă gîndesc, eu sînt Jacob Horner” (John Barth, Capătul drumului).

1992. ”Toată viața mi-au spus Bone, dar adevăratul meu nume este Ruth Anne: I've been called Bone all my life, but my name's Ruth Anne” (Dorothy Allison, Bastard Out of Carolina, nu îndrăznesc să traduc titlul, fiindcă nu am citit cartea, e vorba despre relația încordată dintre o mamă și fiica ei).

1997. ”Mie îmi zice Kenji. Numele meu este Kenji. Eu sînt Kenji. Mă cheamă Kenji. Întrebîndu-mă de ce oare în japoneză există atîtea feluri de a te prezenta, i-am spus americanului:
- My name is Kenji” (Ryū Murakami, În supa miso, traducere de Florin Oprina).

1998. ”Mă numesc Roșu” (Orhan Pamuk).

Nu am reușit să identific anul publicării unei scurte povestiri polițiste de Nicolas Bentley, povestire intitulată O deducție logică. Începe așa: ”Mă numesc William Morris și am un mare defect: am un spirit de observație foarte dezvoltat” (traducere de Cătălin Platon). Bănuiesc că numitul text este din perioada interbelică.

Și cam atît.

Niciun comentariu: