vineri, 25 aprilie 2014

În viața noastră contează cu adevărat ceva? Kundera răspunde negativ


Milan Kundera, La Fête de l’insignifiance, Paris: Gallimard, 2014, 142 pp.,

Pe Milan Kundera l-am citit în două rînduri.

Prima oară la începutul anilor 90, cînd nu mi-a plăcut. A doua oară, sub inspirația binefăcătoare a Corinei Sabău :)), acum un an. De data asta mi-a plăcut ceva mai mult, dar nu extraordinar de mult. Suficient de mult, totuși. Oricum, nu este prozatorul meu preferat, asta e sigur. Și nu cred că lui Kundera îi pasă foarte tare de asta.

Recunosc însă: este un profesionist desăvîrșit, iar formula cărților sale (un amestec de eseu și narațiune) interesantă. Este și un foarte atent (și abil) constructor epic. Arhitectura romanelor sale este muzicală.

Să nu uit, cărțile lui de articole (Arta romanului, Testamentele trădate și celelalte) m-au lăsat profund indiferent. Cel mai mic neajuns al lor este banalitatea. Cel mai mare: banalitatea...

În cazul prozei lui Kundera, are loc o inversare vădită. Autorii de pînă la el foloseau digresiunile ”teoretice” cu mare fereală și numai ca explicație a narațiunii. Cazul Broch, să zicem. Cazul Musil, să zicem, încă o dată. Kundera procedează exact pe dos. Romanul devine un lung eseu, o discuție de idei, o prelegere cvasi-filosofică, întrerupte din cînd în cînd de povestiri ilustrative. În acest chip, partea epică lămurește (și aduce în concret) partea așa-zicînd ”metafizică”: problema kitsch-ului ontologic, problema insignifianței universale etc.

Impresia care rezultă este aceea de voit artificial, de neverosimil căutat anume. Kundera place doar cititorului care acceptă din capul locului convenția.

Cel mai bine se vede această răsturnare în Insuportabila ușurătate a ființei. Re-citiți și veți observa.

Mai nou, la începutul lui aprilie (cînd a împlinit 85 de ani), Milan Kundera a publicat un mic roman la Gallimard, intitulat, în stil franțuzesc (a și fost redactat în franțuzește), La Fête de l’insignifiance, roman construit după formula deja consacrată: discuție cît cuprinde, narațiune aproape deloc.

În publicațiile din Hexagon, cartea a fost întîmpinată, bineînțeles, de o jerbă de recenzii. Cele mai multe super-, ultra-, hyper-elogioase. Am întîlnit pînă acum doar o cronică negativă (în La Croix, se subînțelege). Sugestiile prozatorului sînt la antipodul învățăturii creștine.

Aceasta însemnă să fii cu adevărat bătrîn: toata lumea te laudă. Cînd culegi doar aplauze și ovații, ești deja în mort (ori în curs de putrezire)...

Cam toți cronicarii citează cu maximă admirație următorul pasaj:

«L’insignifiance, mon ami, c’est l’essence de l’existence. Elle est avec nous partout, toujours. Elle est présente même là où personne ne veut la voir: dans les horreurs, dans les luttes sanglantes, dans les pires malheurs. Mais il ne s’agit pas de la reconnaître, il faut aimer l’insignifiance, il faut apprendre à l’aimer».

Personajul care face aceasta afirmație este, cu siguranță, un stoic (sau un cinic ingenuu). Eu unul i-aș urma sfatul: în viața noastră nimic nu este decisiv. În consecință, aș privi lumea din jur (și istoria ei) ca pe o priveliște perfect nesemnificativă.

Dar se prea poate să mă înșel. Aștept, așadar, traducerea.

P. S. Kasimir Malevich: White on White, Carré blanc sur fond blanc (1918).

2 comentarii:

heraasku spunea...

ha, ha.
mi-a placut concluzia cu aplauzele. si Hristos spune in Evanghelie: vai de voi cand va vor vorbi oamenii de bine/ de bine oamenii. si-mi mai amintesc din Buddenbrook ceva, dupa ce Thomas isi termina noua casa cineva (nu mai stiu cine, poate chiar autorul) spune: termini casa, vine moartea.

Valeriu Gherghel spunea...

:)) Sa ne ferească Domnul de elogii!