sâmbătă, 12 aprilie 2014

I love me


Dacă ai simțul ridicolului, nu mai poți spune nimănui astăzi străvechiul ”Te iubesc” decît cu o mare fereală (și cu un surîs sardonic). Trecute-s, vai, bunele obiceiuri de altădată. Sărutările de mîini, aplecările de mijloc, ridicarea din sprînceană, clipitul complice etc.

Nici măcar poeții nu mai sînt ce-au fost. Se feresc de afirmațiile directe ca dracul de tămîie. Totul a devenit subînțeles: o chestiune de mimică și gesticulație.

Am ajuns, așadar, să trăim într-o perfectă disimulare. Am devenit sobri, reținuți, taciturni, glaciali, frigizi. Privim cu maxim dispreț efuziunile. Urîm sentimentele. Detestăm ”retorica”. Nimeni nu mai are curajul propriilor trăiri. Cînd cineva ne privește mai insistent, nu avem răspuns. Îl tratăm cu suspiciune. Oare de ce ne consideră cu atîta impertinență? Ce vrea să zică privirea asta insolentă? Iubire? Ură? Iubi-ură? Sau pur și simplu indiferență? Nu știm. Nu avem cum.

În lipsa cuvintelor potrivite, ne mulțumim cu ipoteze și presupuneri. În fond și la urma urmelor, ce a vrut să spună autorul? Nici el nu a știut precis. S-a simțit brusc ridicol și a omis esențialul. Poate chiar acesta este și cazul meu...

Pe vremuri, Bernard Shaw a putut scrie următoarea piesă de teatru. Titlul ei: ”The Eternal Love”:

Actul I
El: Te iubesc.
Ea: Tu ești totul pentru mine.

Actul II
El: Te iubesc.
Ea: Tu ești totul pentru mine.

Actul III
El. Te iubesc.
Ea: Tu ești totul pentru mine.

Mă veți întreba poate în ce constă frumusețea piesei lui Shaw. Simplu. În timp ce în toate actele femeia e una singură, bărbații sînt mereu alții...

2 comentarii:

dan cuzmici spunea...

Sigur e vorba de eterna reîntoarcere!

Valeriu Gherghel spunea...

Mai mult ca sigur :)))